În timp ce la Hollywood se lucrează deja la varianta americană a seriei „Millennium”, în cinematografele noastre intră în sfârşit ecranizarea europeană a primului volum, „Bărbaţi care urăsc femeile”.
.
Ideea unei poveşti poliţiste în care protagoniştii sunt un jurnalist de investigaţie şi o hackeriţă tatuată, plină de piercinguri, cu un trecut zguduitor şi memorie fotografică, nu pare deloc ceva original.
Dar filmele inspirate de romanele lui Stieg Larsson („Bărbaţi care urăsc femeile”, „Fata care s-a jucat cu focul” şi „Castelul din nori s-a sfărâmat”) funcţionează şi te prind într-un amestec coerent de mistere, acţiune şi, mai ales, personaje memorabile, de care te ataşezi imediat.
Să ne înţelegem: peliculele nu sunt capodopere, nu vor sta lângă „Casablanca” (1942) ori „Lista lui Schindler” (1993), dar sunt filme bine scrise, excelent jucate şi care te îmbie să citeşti trilogia lui Stieg Larsson (care se găseşte şi în librăriile noastre).
Începutul
Peliculele îl au (aparent) în centru pe jurnalistul de investigaţie Mikael Blomkvist (Michael Nyqvist), fondatorul revistei „Millennium”, care tocmai a fost condamnat la trei luni de închisoare: a pierdut un proces împotriva unui afacerist bogat şi corupt.
Rămas fără mare lucru de făcut, după ce pleacă de la „Millennium”, Blomkvist acceptă propunerea lui Henrik Vanger (Sven-Bertil Taube), un industriaş pensionat, care îşi caută nepoata dispărută în 1966.
De fapt, eroina poveştii ecranizate în Suedia e Lisbeth Salander (Noomi Rapace), o tânără minionă care, la prima vedere, pare o punkistă dură: ştie să spargă orice calculator, e tatuată, tunsă cu ciobul, plină de piercinguri, bisexuală şi trăieşte numai cu ţigări şi fast-food; treptat, privitorul înţelege că trecutul ei ascunde monştri uriaşi, care i-au modelat forţat personalitatea.
Salander şi Blomkvist ajung să facă echipă şi încep să descopere secrete de familie care implică crime cu iz arian.
Succes postum
Autorul celor trei cărţi, jurnalistul Stieg Larsson, a devenit unul dintre cel mai bine vânduţi scriitori din lume după moartea lui, din 2004 (avea 50 de ani), datorită seriei de cărţi „Millennium”.
Larsson nu a încercat să publice manuscrisele romanelor decât cu puţin timp înainte de a muri, iar „Bărbaţi care urăsc femeile” a văzut lumina tiparului în 2005, „Fata care s-a jucat cu focul” – în 2006 şi „Castelul din nori s-a sfărâmat” – în 2007. În Suedia, cărţile au fost premiate şi s-au cumpărat repejor, iar în toată lumea s-au vândut 27 de milioane de cópii ale trilogiei, în peste 40 de ţări.
În Stockholm, muzeul oraşului organizează tururi care duc turiştii prin locurile importante care apar în bestsellerele adaptate pentru marele ecran în 2009. Urmează, din 2011 încolo, readaptarea la Hollywood.
Ucis?
Jurnalist de profesie, Larsson a fondat – în 1995 – o revistă de investigaţie, „Expo”, care a inspirat „Millennium”-ul din romanele sale şi care ţintea extremiştii de extremă-dreaptă.
Rezistenţa Ariană l-a luat la ochi şi a sugerat că ar trebui eliminat, publicându-i poza şi adresa într-o revistă de-a sa, iar informaţii despre el au fost descoperite în apartamentul ucigaşului unui lider de sindicat antifascist, în 1999.
De aici şi până la o teorie a conspiraţiei care susţine că Larsson nu a murit de moarte bună n-a fost decât un pas. Totuşi, scriitorul nu avea grijă de sănătatea lui, mânca numai de la fast-food, fuma şi a murit în urma unui atac de cord: după ce a urcat cele şapte etaje din clădirea redacţiei „Expo” (liftul nu mergea), s-a prăbuşit, spunând „Dumnezeule, am doar 50 de ani!”.
.
Citeşte şi:
Supriză în distribuţia filmului “Bărbaţi care urăsc femeile”