Vara este la apogeul ei, s-au “tras obloanele” la toate teatrele din oraș, iar “foamea de teatru” a împătimiților este foarte greu de satisfăcut în aceste zile. O soluție ar fi, pe lângă teatrul TV de la televizor, filmele făcute de-a lungul vremii după autori clasici de piese de teatru, pe care să le savurezi pe îndelete în răcoarea căminului.
Autorul cu care trebuie, întotdeauna, început într-o astfel de situație este britanicul William Shakespeare (1564-1616), de altfel probabil cel mai celebru scriitor din istorie. “Marele Will”, cum i se spune, nu este numai unul dintre cei mai traduși și publicați autori din lume, ci și, aproape sigur, cel mai ecranizat, numărul filmelor făcute după piesele lui fiind de câteva sute, dacă nu chiar mii.
În plus, Shakespeare este dramaturgul, autorul de piese de teatru, prin excelență, cel la care te duce gândul prima oară când vine vorba de teatru și de muza Thalia. E o “cinste” cu care puțini alți scriitori se mai pot mândri: norvegianul Henrik Ibsen (1828-1906), rusul Anton Cehov (1860-1904) și românul de expresie franceză Eugène Ionesco (1909-1994) sunt câțiva dintre ei. Dar să-i luăm pe rând.
Multe s-au mai spus și scris despre Shakespeare de-a lungul vremii. “Shakespeare! adesea te gândesc cu jale” (M. Eminescu), “Shakespeare, contemporanul nostru” (Jan Kott) sau “Shakespeare a creat lumea în 7 zile” (M. Sorescu) sunt doar câteva dintre citatele cele mai celebre.
E posibil ca Shakespeare “să nu fi existat” (cum spunea același Sorescu despre Eminescu, într-o altă poezie celebră), așa după cum se poate vedea în excelentul film “Anonymous” (2011), regia Roland Emmerich, care transformă misterul existenței dramaturgului într-un pasionant thriller, aproape un film de aventuri. Piesele sale de teatru însă există și ne vor rămâne pentru eternitate.
Nu are rost să vezi toate miile de filme făcute după opera lui Shakespeare, încă din zorii filmului mut. Ne-am gândit să îți alegem 5 filme realizate după piese shakespeariene, iar selecția să fie cât mai variată, de la clasice inconturnabile până la producții comerciale hollywoodiene, dar de calitate. Merită să le ții minte și să le “vânezi” pe platformele de streaming sau să le descarci de pe net.
Nu începem cu primul film făcut după piesa “Hamlet”: “Le duel d’Hamlet” (1900, 2 minute, doar scena finală a duelului), cu legendara actriță Sarah Bernhardt în travesti (la acest film face referință scenariul peliculei “Restul e tăcere” a românului Nae Caranfil, de-aici venind și titlul ales pentru film, de fapt).
Sau cu “Hamlet”-ul marii tragediene mute Asta Nielsen (din 1921, peste două ore însă durează acest film), care la rândul ei îl joacă pe nefericitul prinț în travesti, mai bine zis Hamlet devine aici o prințesă forțată să se deghizeze în bărbat, pentru a putea deveni rege.
Nici măcar cu clasicul britanic “Hamlet” (1948) al marelui Laurence Olivier (regie și interpretarea rolului titular), considerat încă ecranizarea cinematografică de referință a celei mai celebre tragedii a Marelui Will.
Începem cu acest film sovietic din 1964, pentru că a fost socotit multă vreme contrapartea (pe același plan valoric) a clasicului lui Olivier, dar riscă în prezent să fie uitat. Nu te lăsa influențat de cei care, din motive politice, îți spun să-ți “miroasă” tot ceea ce este rusesc și acordă în continuare atenție marii culturi ruse (literare, cinematografice, filozofice etc.), pentru că nu vei avea decât de câștigat!
Filmul lui Grigori Kozînțev (1905-1973; acesta este cel mai cunoscut film al regizorului sovietic, care a realizat și un “Don Quijote” de referință, în 1957) era considerat de nume precum John Gielgud (unul dintre mai prestigioși actori shakespearieni ai tuturor timpurilor) și Kenneth Branagh (autor, în anii ’90, al unor ecranizări de referință după Shakespeare, inclusiv al unui “Hamlet”, bun dar nu genial, în 1996) ca adaptarea “definitivă” pentru ecran a piesei lui Shakespeare, dincolo de care nu se mai poate spune nimic, aceasta datorită perfecțiunii realizării sale.
În plus, în acest film poate fi admirat, în rolul nefericitului “prinț al Danemarcei”, marele actor sovietic Innokenti Smoktunovski (1925-1994) – un alt rol de referință al său este cel titular din “Ceaikovski” (1970) –, un actor dintre cei care, cu tot respectul, nu se mai “nasc” astăzi.
Alegem acest film pentru că este o variantă mult mai “digerabilă” a tragediei lui Hamlet, față de alte versiuni, și pentru că, deși la momentul premierei a cam contrariat, în timp s-a impus și el ca o ecranizare de referință, dacă nu chiar un “clasic”. În plus, filmul e dat destul de des la televizor, deci poate fi văzut “safe”.
Filmul este realizat de celebrul regizor italian Franco Zeffirelli (1923-2019), autor de teatru și film, care știa bine despre ce-i vorba în ce-l privește pe Shakespeare, din moment ce debutase cu acel fabulos “Romeo și Julieta” (1968). Hamlet este aici un rebel, un “tânăr furios”, iar australianul Mel Gibson (34 de ani la acel moment) s-a dovedit interpretul ideal pentru acest rol. Experiența sa în cele trei filme “Mad Max” de până atunci se pare că și-a spus cuvântul.
Schimbăm decorul și, după două filme din Occident, ne deplasăm spre Orient, teritoriu care nu poate fi ignorat, mai ales atunci când vorbim despre realizări cinematografice. Acest film este cel mai prestigios și cunoscut când vine vorba despre ecranizări nipone după Shakespeare (foarte numeroase, de altfel), fiind de fapt o ecranizare a celebrei tragedii “Macbeth”, transpusă însă în decorul Japoniei medievale.
Filmul este realizat de marele regizor japonez Akira Kurosawa (1910-1998), autor și al altui clasic binecunoscut, “Cei șapte samurai” (1954, cu trei ani înainte). În rolul principal se află unul dintre actorii săi fetiș, celebrul Toshirô Mifune (1920-1997).
“Tronul însângerat” este în întregime o capodoperă, care arată felul în care spiritul oriental îl vede pe Shakespeare (Kurosawa va mai realiza, de exemplu, un film după “Regele Lear”, cu titlul “Ran” / “Haos”, în 1985, la rândul lui o capodoperă). Samurai, generali ambițioși, vrăjitoare, profeții, castelul “Plasei de Păianjen”, cu totul o splendoare.
Filmul acesta face parte dintr-o serie de pelicule care au proliferat pe la sfârșitul anilor ’90, ecranizări după texte clasice transpuse în contemporaneitate, mai ales în lumea liceelor americane. Evident, autorul cel mai ales de către scenariștii hollywoodieni a fost… Shakespeare (a existat, însă, ceva și după “Legăturile primejdioase” ale francezului Laclos).
“Zece lucruri pe care le urăsc la tine” este, de fapt, o adaptare a clasicului “Îmblânzirea scorpiei” al lui Shakespeare, piesa fiind transpusă, cum spuneam, în lumea liceelor americane. Filmul funcționează ca un “motor” pentru nostalgici, pentru că în el pot fi văzuți, la începuturile lor cinematografice, cei trei actori menționați mai sus. Și, mai ales, regretatul Heath Ledger (1979-2008), actor cu un destin atât de tragic, interpret aici al shakespearianului Petrucchio (căruia i se spune Patrick Verona în această adaptare americană).
Să alegem și ceva mai experimental, “de nișă”, un film deja clasic, de fapt, al marelui regizor finlandez Aki Kaurismäki (născut în 1957). Tragedia lui Shakespeare este transformată aici într-un bizar film noir realizat în alb-negru, textul fiind transpus în lumea unei companii economice actuale, pe care tânărul Hamlet o moștenește, în pofida mașinațiunilor unchiului său.
Totul în forma unui film de “serie B” din anii ’50, în stilul consacrat al regizorului finlandez. Kaurismäki mărturisește a fi citit “Hamlet” de-abia în săptămâna în care a scris scenariul, cu câteva săptămâni înainte să se apuce de filmări. O “bijuterie” cinematografică, de neratat!