Interviu Ana Ularu. Actrița joacă în două noi seriale de excepție: „The Power” și „Spy/Master”. EXCLUSIV

„The Power vorbește despre putere și asumare, despre restabilirea unei ordini naturale”

TV Mania: În ce fel reușește povestea din acest nou serial, „The Power”, pe care îl vom vedea în curând pe platforma Amazon, să surprindă vulnerabilitatea femeilor într-o societate misogină și agresivă?

Ana Ularu: Nu vreau să reduc serialul la o idee militantă simplistă sau divizantă. Societatea care urmează să primească această poveste e înțesată de agresori de tot felul, dar și de aliați. „The Power” e povestea unei reechilibrări. Mai degrabă decât să vorbim despre vulnerabilitate, cred, dimpotrivă, că povestea vorbește despre putere și asumare, despre restabilirea unei ordini naturale. Natura tinde întotdeauna spre echilibru și spre a-și înarma pruncii cu armele și mecanismele care îi ajută să supraviețuiască.

Ce v-a plăcut mai mult la acest proiect? Erați deja familiarizată cu romanul lui Naomi Alderman?

Nu citisem romanul lui Naomi, așa că am primit direct acest cadou, scenariile absolut perfecte. Fiecare segment e o mică bijuterie, toate personajele multi-fațetate și profunde, inteligente și cu hybris, tandre și crude.

Ce ne puteți spune despre personajul dumneavoastră, Zoia? Cum se încadrează ea în poveste și cum relaționează cu ceilalți?

Zoia e inițial un copil vesel și inteligent, căruia societatea și familia îi sting temporar lumina interioară. Zoia e, apoi, cea care a crescut transformându-se într-un adult temător, obișnuit să se adapteze tăcut, animalic, situațiilor extreme. Și, ulterior, Zoia se va descoperi, se va reasuma, va avea o traiectorie incredibilă. Rămâne o surpriză relaționarea ei cu ceilalți.

Le oferiți întotdeauna o arhitectură specială personajelor pe care le jucați (preferatele mele sunt poveștile despre construcția Vrăjitoarei din Vest din „Emerald City” și a lui Eve Stellenbosh din serialul „Alex Rider”). Ce pregătiri speciale a presupus rolul de aici?

Rolul „Zoia” e născut din colaborări cu regizoarele absolut minunate cu care am avut ocazia să lucrez. Dincolo de documentarea mea inițială, evident. Întotdeauna am un proces care implică citit articole, văzut materiale etc, dacă povestea are astfel de conexiuni cu societatea reală (Vrăjitoarea din Vest și Eva făceau parte din altfel de lumi și presupuneau altfel de căutari). Zoia și drumul ei prin poveste, jaloanele ei au fost intens discutate și uneori modificate, cizelate și perfecționate.

Vi se pare că lumea filmului se schimbă decisiv? Se afirmă deja, de exemplu, mai ales după recentele premii Oscar, că Hollywoodul a suferit transformări semnificative. Este așa ori rămâne totul la nivel de formă, de declarații și de butaforie?

Nu cred că e cineva în măsură să generalizeze. Și încă suntem departe de o lume justă. Ce e destul de încurajator e faptul că abuzurile nu mai sunt tolerate ca înainte, faptul că incluziunea a devenit un act normal și decent de a funcționa în cinematografie (lucru care mi s-a părut întotdeauna bizar, cât de puțin se vorbește despre părți componente uriașe ale lumii, e ca și cum a existat un soi de orbire temporară la materialitatea reală a societății. O oglindă falsă pentru lume). Evident că mai sunt mulți pași de făcut înainte – egalitatea în felul în care sunt plătiți actorii, atenția și eleganța față de toți reprezentanții acestei lumi.

„Spy / Master e ceva absolut nemaivăzut în România”

Cum a fost primit la Festivalul de la Berlin serialul „Spy / Master”, pe care îl vom vedea în curând și în România?

Excelent! Sunt atât de fericită și mândră de acest serial, e ceva absolut nemaivăzut în România. De la felul în care arată la construcția meticuloasă și inteligentă a poveștii și suspansului, la micile detalii de thriller care mă încântă, personal. Am primit foarte multe complimente pentru primele două episoade – cele care au fost în competiție – și evident că toată lumea era curioasă de ce urmează să se întâmple.

Serialul se concentrează, evident, pe un moment decisiv pentru regimul ceaușist, fuga lui Pacepa. Este însă lărgit cercul, pentru a surprinde atmosfera specifică dictaturii, acea epocă tragică pentru România, cu reverberații atât de dureroase și azi?

Cred că atmosfera specifică a dictaturii a fost surprinsă din nou și din nou în cinematografia românească, până la sațietate uneori. Ce e inedit și fabulos la serialul «Spy / Master» e faptul că vorbește despre cercurile interne „înalte” ale dictatorului, despre putreziciunea acelei lumi ascunse publicului larg până acum, despre secretele de stat și felul în care erau tratate și rezolvate situațiile problematice. E o poveste cu spioni, pur și simplu, cu agenții secrete, cu mici gadgeturi strecurate în buzunare și cu zâmbete false și trădări fatale.

Ce le oferă astăzi această poveste închisă, pe atunci, sub nenumărate lacăte, celor care au trăit pe pielea lor epoca Ceaușescu? Dar celor care au auzit despre acele realități doar din povestiri și își închipuie că le cunosc?

Poate un pic de claritate, o rezolvare. O închidere de capitol. O umanizare a celor ce fuseseră intangibili, o aducere la lumină a monștrilor pe care întunericul îi făcea nemuritori.

Cum v-ați documentat pentru rolul agentei Carmen? Spuneați într-un interviu despre cartea „Agente: Female Secret Agents in World Wars, Cold Wars and Civil Wars”, a lui Douglas Boyd. Ați găsit însă și surse românești pentru documentare?

Citisem „Orizonturi Roșii” în adolescență, din curiozitate. Dennis Deletant, cu „In Search of Romania”, și Filip Teodorescu, cu „Un risc asumat”, au fost alte surse. Apoi, imaginație și umor.

Ce a însemnat implicarea în această poveste cu atâtea semnificații pentru români?

Nu pot să explic cât mă bucură să joc în limba mea, într-o poveste românească. Sper să se tot repete experiența.

Cum a fost să vă întâlniți pe platouri cu cuplul ficțional Nicolae și Elena Ceaușescu (jucați de Claudiu Bleonț și Elvira Deatcu – n.r.)?

Personajul meu nu îi întâlnește, dar eu în civil îi ador pe Elvira și Claudiu și a fost o plăcere uriașă, de spectator, să îi văd cum își creează personajele.

„Viața m-a învățat să mă mențin curioasă, cine știe ce rol mă așteaptă după colț, pregătit ca o invazie temporară”

În ce spectacole de teatru vă putem vedea?

„O intervenție” de Mike Bartlett și „Constelații” de Nick Payne, ambele în regia lui Radu Iacoban, ambele la Teatrul Act. Și, să sperăm, „Omul cel bun din Seciuan” și „Carousel”, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul Bulandra – ambele spectacole sunt cerute mereu și oamenii mă întreabă de ele, dar se pare că e tot mai greu să le programăm în ultima vreme. Distribuții mari și programe greu de coordonat, probabil, dar sper să rezolvăm acum, pe final de stagiune.

Veți reveni în următorul film al lui Bogdan George Apetri din trilogia Piatra Neamț? Cum a fost să colaborați, din nou, la „Neidentificat” și „Miracol”, după atâția ani de la tulburătorul „Periferic”?

Mă bucur mereu să lucrez cu Bogdan, un regizor extrem de talentat și bun prieten, dar „revenit” e mult spus. Sunt două apariții foarte foarte scurte, poate că am fost mai mult un porte-bonheur pentru filme. Micul talisman norocos. 🙂

Mai aveți timp să cântați? „Meteorologie” a fost un moment excepțional oferit fanilor. Să mai așteptăm un proiect muzical în curând?

Timp se găsește mereu. Oigăn, devenit un bun și drag prieten între timp, a avut generozitatea de a mă invita să cânt alături de el într-unul din concertele lui. Și sper să repetăm experiența. Îl bat la cap constant, oricum. Altfel, aștept propuneri de colaborări muzicale mereu.

Ce cărți v-au cucerit recent?

„The Nine Cloud Dream”, a lui Kim Man-Jung, „Mythologies”, a lui Roland Barthes, „The Dude and the Zen Master” – Bernie Glassmann și Jeff Bridges.

Poveștile, teatrul, filmul reprezintă cea mai utilă trusă de supraviețuire, mai ales în vremuri complicate. Cum vă ghidează ele astăzi, în această perioadă în care oamenii se încruntă, se tem și se îngrijorează tot mai des?

Pentru mine ele sunt mai mult decât trusa de supraviețuire, sunt parte din constituția mea, organic și integrat, sunt armele și scutul meu. Sunt parte din definiția mea. Așa că felul în care mă ghidează, sau mai degrabă, poartă, e destul de greu de separat de mine însămi.

„Nu am timp de plictiseală, nu am timp de sentimente mici”, spuneați, recent, ceea ce reprezintă o sursă esențială de echilibru sufletesc. Ce vă mai amuză și ce vă destinde în acest prezent tot mai apăsător pentru foarte mulți?

La modul cât se poate de buddhist, mă amuză tot. Și apoi, același tot mă oprimă și stressează, încerc să păstrez balanța pe mijloc. Mă destinde să văd, să citesc, să umblu, să descopăr, să îmi ajut copilul să înțeleagă și să cuprindă mental lumea, să îi explic cât pot realitatea și să o ajut să aibă încredere în forța ei, mă destinde și mă face fericită să fiu în familia mea și să trăiesc fiecare clipă alături și prin ei.

Sunteți fan al excepționalului serial „Succesiunea”. Cum vi se pare îngrijorarea exprimată recent de Brian Cox față de celebra metodă practicată inclusiv de Jeremy Strong și față de zbuciumul emoțional „devorator” la care se supune acesta pentru a se pregăti?

Ha. Sunt două școli diferite de gândire a meseriei aici și mă feresc din a face judecăți de valoare. Dar simt că gândirea și felul în care mă apropii eu de un rol e mai degrabă din filiera Brian Cox. Mai mult arhitectură decât posesie în artă. Nu vreau însă să cristalizez nici o teorie, viața m-a învățat să îmi schimb părerile și să mă mențin curioasă, cine știe ce rol mă așteaptă după colț, pregătit ca o invazie temporară.

VEZI  GALERIA FOTOPOZA  1 / 9

foto: Prime Video și Marc Rissmann.