„Băieții de zinc”, cu Mariana Mihuț, în avanpremieră la Teatrul Bulandra

Anunțul venit pe sfârșit de stagiune de la Teatrul Bulandra a surprins și a contrariat pe mulți, fiind vorba de un eveniment de proporții al scenei teatrale bucureștene. Avem de-a face cu o surpriză repertorială, care concentrează eforturile câtorva dintre cele mai reprezentative nume ale teatrului românesc contemporan.

Totodată, noua montare “Băieții de zinc” este un fericit exemplu de adaptare a repertoriului la actualitate, știindu-se că, de când cu războiul din Ucraina, tot ceea ce are legătură cu Rusia și URSS-ul, cu Estul în general, interesează în cel mai înalt grad. 

Spectacol cu 7 mari actrițe

Spectacolul “Băieții de zinc” (titlu de lucru: “Copiii de zinc”), după cartea “Soldații de zinc” a Svetlanei Aleksievici, este realizat de reputatul regizor de origine rusă (născut în Odesa, cetățean american acum) Yuri Kordonsky (55 de ani, un “obișnuit” al Bulandrei și al scenelor românești).

Montarea are o distribuție exclusiv feminină (ca și “Lear”-ul lui Andrei Șerban, mai demult), concentrată în jurul marii actrițe Mariana Mihuț (79 de ani în prezent). Îi stau alături încă șase actrițe: Dana Dogaru, Rodica Lazăr, Profira Serafim, Camelia Maxim, Ana Ioana Macaria, Mirela Gorea, toate foarte prestigioase.

Primele avanpremiere au loc în zilele de vineri, 15 iulie, și sâmbătă, 16 iulie, la Sala Toma Caragiu a teatrului (de lângă Grădina Icoanei), de la ora 19.00.

Premiată cu Nobel în 2015

Scriitoarea de origine bielorusă Svetlana Aleksievici (74 de ani) – forme de scriere alternativă a numelui: Svetlana Alexievici, Svetlana Alexievich – a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în anul 2015, moment în care mulți au auzit pentru prima oară de acest nume, deși ceva-ceva se tradusese de ea în românește. 

Dar de-abia în ultimii ani, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai evident pericolul putinismului, ca ideologie dominantă în Rusia, și faptul că analizele scriitoarei asupra spațiului sovietic și ex-sovietic sunt fără egal, cărțile ei au căpătat cuvenita atenție, au primit statutul pe care îl merită.

Este, însă, prima oară când o carte a Svetlanei Aleksievici este adaptată pe una dintre scenele românești.

Interviuri, documente și… literatură

“Nu susţin ideea lui Putin despre «lumea rusească», despre renaşterea Rusiei Mari”, spunea scriitoarea în interviul pe care mi l-a acordat, după Nobel, în 2016. “Belarus e o ţară, Ucraina alta, deşi Putin le socoteşte ca făcând parte din Rusia, mai precis de la periferia Rusiei”, adăuga, premonitoriu, aceasta. “Există argumente istorice în virtutea cărora aceste ţări trebuie să rămână despărţite acum. În viitor, popoarele slave vor decide, cu siguranţă, dacă să trăiască în Rusia sau nu. Deocamdată, însă, nu se pune problema”.

Mulți (unii, de fapt) au contestat în 2015 faptul că Nobelul “pentru literatură” a fost acordat unei autoare care scrie non-fiction. Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt bazate pe o cantitate impresionantă de povești reale și mărturii orale strânse, prin numeroase interviuri realizate de însăși autoare, în urma unei documentări excepționale, dar nu sunt deloc fructul imaginației, spuneau ei. Toate aceste interviuri sunt însă integrate într-o construcție amplă, minuțioasă, și li se dă o formă, o expresie literară, artistică, așadar cărțile scriitoarei sunt în primul rând literatură, nu altceva.

“Imperiul Răului”

Timpul a dovedit, totuși, că acești contestatari nu au avut dreptate. Cărțile Svetlanei Aleksievici s-au impus ca un reper inconturnabil, de neevitat, pentru înțelegerea URSS-ului, a războaielor duse de aceasta (al doilea război mondial, războiul din Afganistan) și a actualului spațiu ex-sovietic. 

Alături de, din literatura contemporană, cele ale lui Vladimir Sorokin (acestea, într-adevăr, exclusiv de ficțiune, dar una macabră, grotescă și care merge până-n miezul putred al putinismului, până-n inima Răului, vezi deja clasicul roman “Kremlinul de zahăr”).

Vreți să-i înțelegeți pe ruși? Citiți-i pe scriitorii ruși!

Svetlana Aleksievici se alătură astfel unei liste mai vechi de autori, în general “dizidenți” ai regimului sovietic, a căror lectură este esențială pentru înțelegerea acestui Moloh totalitar și a reverberațiilor sale până în prezent, a Răului de lângă noi, din imediata noastră apropiere. 

Dintre aceștia îi menționăm pe: Aleksandr Soljenițîn (1918-2008), autor al “Arhipelagului Gulag” care nu mai are nevoie de nicio prezentare, distins la rândul lui cu Nobel în 1970, un caz special ca scriitorul-militar Vasili Grossman (1905-1964) – romanul său postum “Viață și destin”, despre WWII și asemănarea, până la identitate, dintre bolșevism și nazism, a fost considerat un “Război și pace” al secolului XX – sau un savant și scriitor excepțional, opozant al regimului sovietic și exilat în Occident, dar controversat și pentru pozițiile sale anti-occidentale, Aleksandr Zinoviev (1922-2006; “Homo sovieticus”, “Înălțimile găunoase”, “Occidentul”).

Adevărul despre Cernobîl

Din opera autoarei se tradusese, încă din 1989, cartea “Războiul nu are chip de femeie” (un “roman” bazat pe mărturiile cutremurătoare ale femeilor care au luptat în al doilea război mondial, Marele Război pentru Apărarea Patriei, cum îi zic rușii). Volumașul publicat de Editura Militară în acel ultim an al comunismului românesc a trecut însă, evident, neobservat.

Cărțile Svetlanei Aleksievici au intrat pe piața editorială românească în anul 2015, atunci când la Corint apare “Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor”. Este cartea care-a dezvăluit adevărul despre consecințele catastrofei de la Cernobîl, din Ucraina comunistă, parte a URSS atunci, și care o consacrase pe autoare pe plan internațional (continuată cu “Rugăciune pentru Cernobîl”, publicată la noi în 2019).

O analiză a sovietismului și post-sovietismului fără precedent

Decernarea Premiului Nobel, la sfârșitul acelui an, autoarei va duce la o “explozie” a cărților Svetlanei Aleksievici pe piața românească. Editura Litera publică, în “avalanșă”, în 2016 “Războiul nu are chip de femeie”, “Ultimii martori” (mărturiile copiilor care-au luptat în acel neuitat WWII) și “Soldații de zinc” (despre supraviețuitorii războiului din Afganistan, 1979-1989, prima ediție a cărții datează din 1990), cartea pe care regizorul Yuri Kordonsky a ales acum s-o pună în scenă.

Și mai importantă este, însă, apariția, în același 2016, la editura Humanitas a unei cărți mai recente a autoarei: “Vremuri second-hand”, traducere din rusă şi note de Luana Schidu. Cine își făcea cumva iluzii despre ce se întâmplă, în ultimii ani, în Rusia și la est de noi și le vedea definitiv pierdute după lectura acestei cărți.

Despre “noul Stalin”

Svetlana Aleksievici documenta, cu o putere de convingere fără precedent, revenirea cultului Uniunii Sovietice în Rusia actuală și faptul că “homo sovieticus”, departe de a fi o ficțiune, este o realitate care populează vastul pământ de la estul Europei. Fără a fi, la acel moment, o opozantă deschisă a lui Putin, ea lovea cu o eficiență maximă în inima regimului din Rusia, arătând că cultul conducătorului și ideologia putinismului își au rădăcinile în vechea Uniune Sovietică, în persistența formei mentale sovietice și în cultul lui Stalin.

“În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic…”, avertiza, încă de acum 10 ani, Svetlana Aleksievici.

“Regimul Putin va dura mult”

În interviul pe care mi l-a acordat în 2016 cu ocazia apariției acestei cărți la Humanitas, publicat sub titlul “Putin stârneşte ce e mai rău, mai primitiv în oameni”, Svetlana Aleksievici îmi spunea: “În toate cărţile mele m-am luptat cu ideologia comunistă, cu «ideea roşie», cum i se zice, în variantă rusească. Am vrut să arăt ce a însemnat bolşevismul rusesc, nu libertatea ca idee romantică – idee frumoasă, de altfel, adică să fim toţi egali şi fericiţi împreună –, ci cum anume a fost aplicată această idee mereu actuală în spaţiul rusesc, în variantă rusească”.

Scriitoarea adăuga: “Cât despre regimurile lui Lukaşenko şi Putin, acestea vor dura mult, unii afirmă că foarte mult. Oamenii însă nu trebuie să dispere, să se dea bătuţi, dar deocamdată revoluţii nu vor fi în aceste ţări”.

Deși a locuit mult în Occident, marea scriitoare s-a întors în Bielorusia natală și a devenit o opozantă deschisă a dictatorului Aleksandr Lukașenko și, mai nou, prin numeroasele declarații publice în acest sens, a lui Vladimir Putin și a războiului dus de acesta în Ucraina.