Bestsellerul „Tatuatorul de la Auschwitz”, de Heather Morris, are o continuare: „Călătoria Cilkăi”

Pornind de la întâmplări reale petrecute la Auschwitz-Birkenau și de la mărturii ale prizonierelor din Gulagul sovietic, romanul de față, aflat în curs de traducere în peste 40 de țări, urmărește destinul Cilkăi Klein.

Cilka are 18 ani când Auschwitzul este eliberat de soldații ruși. Își îngăduie pentru o clipă să creadă că există un viitor și pentru ea, dar în scurt timp ia din nou calea lagărului – de astă dată, dincolo de Cercul Polar, în Gulagul Vorkuta, unde urmează să ispășească o pedeapsă de 15 ani pentru colaborare cu naziștii.

În Baraca 29 din lagărul de la Vorkuta, pe care o împarte cu alte câteva zeci de femei, Cilka se gândește deseori, în nopțile albe, la celălalt loc, la cei despre care nu mai știe nimic, la sora sa și la mama lor, pe care a văzut-o îndreptându-se spre camerele de gazare. Acum e 1-B494, iar numărul vechi, care încă îi provoacă suferință, se află bine acoperit de mânecile hainelor. Îl ascunde, așa cum își ascunde trecutul, durerea și vina pe care le simte pentru că totuși trăiește. Are 18 ani și cunoaște deja toată brutalitatea lumii, toată suferința atroce pe care omul o poate provoca seamănului său. Când i se propune să muncească la spitalul lagărului, începe să învețe și lucrează cu entuziasm, căci are ocazia să îndrepte măcar o părticică din răul în fața căruia a fost neputincioasă. Amenințarea morții, frigul, teroarea și foamea fac parte din cotidian, dar prieteniile noi îi insuflă dârzenie și o ajută să reziste, așa cum a făcut întotdeauna. Mai mult, în ciuda condițiilor cumplite din Siberia, Cilka găsește o iubire atât de mare, cum nici n-ar fi îndrăznit să viseze. Cilka este o supraviețuitoare, și cel mai bun lucru pe care îl are de oferit este lecția supraviețuirii.

„Călătoria Cilkăi” a apărut la Editura Humanitas, în colecția „Raftul Denisei” coordonată de Denisa Comănescu, traducerea fiind semnată de Luana Schidu.

 

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, la Melbourne, le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019) cunoaște un mare succes international.
I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun Roman Istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publishers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (Statele Unite). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, apare al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020). Este în curs de publicare în peste 40 de țări și a intrat direct pe primele locuri în topurile de vânzări din Olanda, Portugalia, Polonia, Australia, Marea Britanie și Statele Unite.

Prin amabilitatea Editurii Humanitas, puteți citi aici un fragment din carte

 

Călătoria Cilkăi

Heather Morris

(roman)

Traducere din engleză de Luana Schidu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

 

• Fragment –

 

Auschwitz, 1942

Sute de fete sunt mânate de la Auschwitz la Birkenau într‑o zi fierbinte de vară. Patru kilometri. Un marș lent, dureros pentru multe dintre ele, care au ghete de măsuri nepotrivite sau, mai rău, nu au încălțări deloc. Când intră prin arcada de cărămidă mare, impunătoare, văd blocurile în construcție. Bărbații care lucrează aici se opresc și se uită îngroziți la nou‑ sosite. Cilka și sora ei, Magda, sunt la Auschwitz de circa trei luni și muncesc alături de alte fete slovace.

Sunt scoase de pe aleea principală a lagărului și conduse într‑o zonă îngrădită, cu mai multe clădiri terminate și altele încă în lucru. Sunt oprite și ținute în șiruri lungi în soarele dogoritor vreme de ore întregi, li se pare.

Din spate se aude mișcare. Cilka întoarce capul spre intrarea în lagărul femeilor și vede un ofițer superior, urmat de câțiva alți bărbați, care merge de‑a lungul șirului de fete. Majoritatea acestora își țin capul plecat. Cilka nu. Ea vrea să vadă cine are nevoie de o asemenea protecție în fața unor fete neînarmate, lipsite de apărare.

— Obersturmführer Schwarzhuber! spune un gardian, salutându‑l pe ofițer. Dumneavoastră o să supravegheați selec‑ ția astăzi?

— Da.

Ofițerul superior Schwarzhuber merge mai departe de‑a lungul șirului de fete și femei. Se oprește puțin când trece pe lângă Cilka și Magda. Când ajunge la capătul șirului, se în‑ toarce și pornește înapoi. De data asta, vede chipurile plecate. Din când în când, își folosește bastonul ca să ridice bărbia câte unei fete.

Se apropie. Se oprește lângă Cilka, care o are pe Magda în spatele ei. Își ridică bastonul. Cilka i‑o ia înainte și ridică bărbia sus, privindu‑l direct în față. Dacă‑i poate atrage atenția, o s‑o ignore pe sora ei. El întinde mâna și îi ridică brațul stâng, părând să se uite la cifrele neclare de pe pielea ei. Cilka o aude pe Magda trăgând brusc aer în piept în spatele ei. Schwarzhuber îi lasă brațul să cadă, se întoarce la capătul șirului și Cilka îl vede vorbind cu ofițerul SS din spatele lui.

 

*

 

Au fost sortate din nou. Stânga, dreapta; inimi bătând, trupuri chircite de frică. Cilka și Magda au fost alese să mai trăiască o zi. Acum stau la coadă ca să fie marcate iar în mod dureros – ca să li se refacă tatuajele, să nu pălească niciodată. Stau aproape una de alta, dar fără să se atingă, deși își doresc cu disperare să se aline reciproc. Vorbesc în șoaptă în timp ce așteaptă – consolându‑se, întrebându‑se.

Cilka numără fetele din fața ei. Cinci. Curând o să fie rândul său, apoi al Magdei. Din nou o să‑și întindă mâna stângă cuiva care îi va imprima cifrele albastre înțepându‑i pielea.

Prima dată a fost marcată la intrarea în Auschwitz cu trei luni în urmă, acum iar, după ce a fost reselectată pentru noul lagăr, Auschwitz II: Birkenau. Începe să tremure. E vară, soarele strălucește deasupra ei. Se teme de durerea pe care o va simți curând. Prima oară a țipat, speriată. De data asta, își spune, o să rămână tăcută. Cu toate că are numai șaisprezece ani, nu mai poate să se comporte ca un copil.

Scoțând capul din șirul de fete, îl urmărește pe Tätowierer. El se uită în ochii fetei al cărei braț îl ține. Îl vede ducând un deget la buze: Şșșt. Îi zâmbește. Își pleacă privirile în pământ în timp ce fata se îndepărtează, apoi și le rid ică și se uită după ea. Ia brațul următoarei și nu vede că cea de dinainte se întoarce să‑l privească.

Patru. Trei. Două. Una. Acum e rândul ei. Se uită rapid, liniștitor la Magda, apoi înaintează. Stă în fața Tätowierer‑ului, cu brațul stâng pe lângă corp. El îi ridică blând brațul. E sur‑ prinsă ea însăși când și‑l trage, o reacție aproape auto mată, care‑l face să se uite la ea, s‑o privească în ochi, pe care și‑i știe plini de furie, de silă că trebuie să fie iar pângărită.

— Îmi pare rău. Îmi pare tare rău, îi șoptește el blând. Te rog, dă‑mi brațul.

Trec câteva clipe. El nu face nici o încercare de a o atinge. Ridică brațul și i‑l oferă.

— Mulțumesc, spune el doar din buze. Se termină repede. Cu sângele picurându‑i din braț, deși nu atât de mult ca data trecută, Cilka șoptește: „Fii blând cu sora mea“, apoi se îndepărtează cât poate de încet, ca să aibă Magda timp s‑o ajungă din urmă. O caută curioasă cu privirea pe fata care fusese înaintea ei. Se uită înapoi la Tätowierer. Pe ea n‑a urmărit‑o cum se îndepărta. O vede pe fata care fusese cu cinci persoane înaintea ei stând în fața Blocului 29 și se apropie de ea și de celelalte, care așteaptă să fie primite în noua lor „casă“. O studiază pe tânără. Chiar și cu capul ras, cu rochia informă acoperind orice rotunjimi ar putea avea sau avut cândva, e frumoasă. Ochii ei mari, întunecați, nu trădează nici un semn al disperării pe care Cilka a văzut‑o la atât de multe. Vrea să ajungă s‑o cunoască pe fata care l‑a făcut pe Tätowierer să o privească atât de intens. Curând, Magda i se alătură, strâmbându‑se de durerea provocată de tatuaj. Pentru moment, nu pot fi văzute de nici un gardian și Cilka strânge mâna surorii ei.

În seara aceea, în timp ce fetele din Blocul 29 își găsesc fiecare un loc pe priciul pe care îl vor împărți cu multe altele și se întreabă precaut una pe alta „De unde ești?“, Cilka află că numele fetei e Gita. Vine dintr‑un sat din Slovacia, nu departe de Bardejov, orașul ei și al Magdei. Gita le prezintă pe Cilka și Magda prietenelor ei Dana și Ivanka. A doua zi, după apel, fetele sunt trimise în zona de muncă. Cilka e trasă deoparte, nu e trimisă împreună cu celelalte să lucreze în Kanada, unde sortează hainele, bijuteriile și amintirile de familie aduse la Auschwitz de prizonieri și le pregătesc pe multe dintre ele să fie trimise în Germania. În schimb, în urma unei cereri speciale, trebuie să se prezinte în clădirea administrației, unde o să lucreze.

 

 

Gulagul Vorkuta,Siberia

 

Temperatura scade. Nu se întâmplă brusc, e mai degrabă o schimbare treptată, simțită într-o noapte când Cilka şi celelalte s-au trezit ghemuite una într-alta. Toate sunt în haine de vară. Cilka nu ştie ce lună este, dar crede că august sau septembrie, şi nu ştie încotro merg, dar limba pe care o aude la fiecare oprire e rusa.

O zi se scurge în următoarea. Boala se furişează în vagon. O tuse cumplită le secătuieşte pe femei de toată energia pe care ar mai putea-o avea. Discuțiile sunt tot mai puține şi tot mai scurte. La ultimele câteva opriri, bărbaților li s-a făcut milă de ele, s-au dezbrăcat, şi-au scos kalsonî, cum le numeau ei, aruncându-le în vagonul lor. Cilka şi Josia îşi trăseseră izmenele lungi, calde încă, pe picioarele lor cu pielea brobonită, făcând un semn slab de mulțumire.

La trei zile după ce s-au oprit ultima dată, trenul scrâşneşte, rămâne pe loc, uşile grele se dau în lături. În fața lor se aşterne un peisaj vast, nepopulat, cu noroi şi iarbă galben-verzuie.

De data asta nu le întâmpină unul sau doi soldați. Zeci de bărbați în uniformă, cu puştile în poziție de tragere, sunt aliniați pe lungimea trenului.

— Na vîhod! strigă ei. Afară!

În timp ce femeile se chinuie să se ridice, multe prăbuşindu-se pe picioarele care nu mai sunt în stare să le susțină greutatea, strigătele continuă.

Cilka şi Josia se alătură celor de afară pentru prima dată în săptămâni întregi. Îşi înlănțuiesc brațele cu două femei mai în vârstă, care abia pot sta în picioare. Nu e nevoie să li se spună ce să facă: s-a format un şir în fața lor, ştiu în ce direcție trebuie să stea cu fața. Văd în depărtare nişte clădiri rudimentare pe câmpia întinsă, plată. Un alt lagăr înconjurat de nimic, se gândeşte Cilka. Dar aici cerul e altfel – un albastru-cenuşiu incredibil de vast. Se târăsc îm preună cu ceilalți spre clădirile îndepărtate. Cilka încearcă să numere vagoanele – din unele au coborât bărbați, din altele, femei şi copii; oameni de toate vârstele, în diferite stadii de boală şi disperare. Unii fuseseră în tren de la început, alții fuseseră urcați pe drum.

Timpul se opreşte în loc pentru ea când îşi aminteşte cum stătuse la coadă să intre în celălalt loc. Coada aceea ducea spre o existență care nu avea dată-limită. De data asta, ştie când o să se încheie, dacă o să supraviețuiască până atunci. Cincisprezece ani. Oare faptul că există o dată-limită va face chinul mai suportabil? Se poate crede măcar într-o dată-limită?

Nu după mult timp, Cilka ajunge în fața unei femei masive, îmbrăcate în uniformă kaki. Hainele în care a ajuns aici sunt prea sub țiri pentru vremea de afară. Pesemne că sunt foarte în nord. Aproape că nu-şi mai simte mâinile şi picioarele.

— Imia, familia? latră femeia spre ea, scrutând o listă de pe o mapă. Numele.

— Cecilia Klein.

 

Nota autoarei – postfață la romanul Călătoria Cilkăi

— Ți-am povestit despre Cilka?

— Nu, Lale, nu mi-ai povestit. Cine a fost Cilka?

— Cel mai curajos om pe care l-am cunoscut. Nu cea mai curajoasă fată; cel mai curajos om.

— Și?

— Mi-a salvat viața. Era foarte frumoasă, mărunțică, şi mi-a salvat viața.

O conversație scurtă, câteva cuvinte aruncate într-o zi, când vorbeam cu Lale despre timpul petrecut la Auschwitz-Birkenau, pe când era Tatuatorul de la Auschwitz.

Am revenit la Cilka de multe ori în discuțiile cu Lale. L-am ținut de mână în timp ce-mi povestea cum i-a salvat ea viața şi ce-a făcut pentru a se fi aflat într-o poziție din care îi putea salva viața. Îl tulbura să-şi amintească, iar eu am fost şocată. Era o fată de şaisprezece ani. Numai şaisprezece. Am fost captivată de Cilka, incapabilă să înțeleg sau să cuprind cu mintea forța pe care trebuie s-o fi avut cineva de vârsta ei ca să supraviețuiască astfel. Și de ce a fost nevoie să fie pedepsită atât de aspru pentru că a ales să trăiască?

Am ascultat-o pe Gita în mărturia făcută despre Shoah vorbind despre Cilka (deşi nu-i pomeneşte numele), despre rolul pe care l-a avut în lagăr, inclusiv în Bloc ul 25, şi despre faptul că ea, Gita, simțea că Cilka a fost judecată nedrept. „Am cunoscut-o pe fata care era Blockälteste. Acum trăieşte la Košice. Toată lumea spune că era aşa şi pe dincolo, dar era pur şi simplunevoită să facă ceea ce-i spuneau ofițerii SS. Dacă Mengele îi spunea că o persoană trebuie să meargă în Blocul 25, era nevoită s-o ia acolo, înțelegeți? Nu putea înfrunta atâția oameni. Dar cei care n-au fost acolo tot timpul nu înțeleg. Ei nu au trecut prin toate stadiile. Aşa că zic: acela a fost rău, acela a fost bun, dar să vă spun ceva: salvai unul, şi altul avea de suferit. Din Blocul 25 nu puteai scoate pe nimeni.“ Ea menționează şi cum a vizitat-o „după aceea“, la Košice – Lale mi-a spus şi el despre această vizită.

Am căutat mărturii ale altor supraviețuitori în legătură cu Cilka. Le-am găsit. M-au lămurit, am fost satisfăcută? Nu. Am găsit comentarii contradictorii, cum ar fi: a făcut lucruri rele ca să supraviețuiască; mi-a dat mâncare în plus când a aflat că eram din acelaşi oraş cu ea; țipa la femeile condamnate; mi-a făcut rost de mâncare când eram sigură că o să mor de foame.

Se contura imaginea unei femei foarte tinere, care a supraviețuit într-un lagăr al morții supunându-se avansurilor sexuale nu ale unuia, ci a doi ofițeri superiori SS. Dar, pentru Cilka, urmările au fost închiderea pentru încă zece ani în cel mai friguros loc de pe pământ – Gulagul Vorkuta, în interiorul Cercului Polar de Nord, în Siberia.

După apariția „Tatuatorului de la Auschwitz” a plouat cu e-mailuri şi mesaje din întreaga lume. Majoritatea puneau întrebarea: Ce s-a întâmplat cu Cilka?

Cu ajutorul editorilor mei, am început cercetarea care avea să mă conducă la descoperirea poveştii care a inspirat acest roman.

Am angajat un documentarist de profesie la Moscova pentru a afla detalii despre viața la Vorkuta – Gulagul în care Cilka şi-a petrecut zece ani.

Am călătorit la Košice, şi, la invitația proprietarei actuale a apartamentului în care Cilka şi soțul ei au locuit vreme de cincizeci de ani, am stat înconjurată de cei pa tru pereți pe care Cilka i-a numit cămin. Proprietara mi-a spus că a simțit prezența ei în apartament multe luni după ce s-a mutat acolo.

Am stat de vorbă cu vecinii ei, cu domnul şi doamna Samuely, amândoi trecuți de nouăzeci de ani. Mi-au împărtăşit poveşti despre vecinătatea cu Cilka şi soțul ei vreme de câteva decenii.

Am întâlnit un alt vecin, pe care-l chema tot Klein. Mi-a spus că el şi Cilka erau singurii evrei din bloc. Vorbeau în zilele de sărbători evreieşti importante. Împărtăşeau speranța că într-o zi vor vizita Israelul. N-a făcut-o nici unul, mi-a spus el.

La cimitirul oraşului, am vizitat mormântul Cilkăi şi al soțului ei şi le-am adus omagiul meu, am pus flori, am aprins o lumânare.

Alături de translatori şi de unul dintre editorii mei, am fost la Sabinov, la o oră de mers cu maşina de Košice, unde am reuşit să vedem certificatele de naştere ale Cilkăi şi ale surorilor sale.

Ne-au fost arătate certificatele de căsătorie ale părinților săi şi am aflat numele bunicilor.

La Bardejov, unde trăiau Cilka şi familia sa şi de unde au fost ridicați, am citit rapoarte de la şcolile pe care le-au frecventat Cilka şi surorile ei. Aveau toate calificative excelente pentru comportament şi maniere. Cilka strălucea la matematică şi la sport.

M-am plimbat pe străzile vechiului oraş. Am stat în fața casei în care a locuit Cilka, mi-am trecut mâna peste ruinele zidului oraşului, care i-a protejat pe locuitorii săi de sute de ani de invazii inamice, dar n-au reuşit s-o protejeze pe Cilka de cerința de a se supune naziştilor. Un loc foarte frumos, un loc paşnic – în 2019.

Mă bucur să ştiu că Cilka a trăit aproape cinci decenii alături de bărbatul pe care l-a iubit şi, conform prietenilor şi vecinilor, a avut o viață bună. Doamna Samuely mi-a povestit cum vorbea Cilka despre dragostea pentru soțul ei cu prietenele. Era tachinată de celelalte femei, care nu încercau sentimente atât de intense față de soții lor.

Când am scris despre violul – da, nu există un alt cuvânt pentru asta – de la Auschwitz-Birkenau, am găsit foarte puține date în mărturiile filmate. Ceea ce am găsit au fost documente scrise mai recent, în care intervievatori femei vorbeau cu supraviețuitoarele despre acest subiect, în care ele au scos la lumină ruşinea profundă cu care au trăit aceste femei decenii de-a rândul, fără să discute niciodată despre abuzuri, fără să li se pună niciodată întrebarea: „Ați fost vreodată agresată sexual de către nazişti?“ Ruşinea e a noastră, nu a lor. Ele au trăit zeci de ani cu acest adevăr, cu realitatea celor întâmplate îngropată adânc în ele.

E timpul. E timpul ca aceste violuri şi abuzuri sexuale să fie denunțate ca infracțiuni. Sunt infracțiuni deseori negate, deoarece nu reprezentau „politica nazistă“. Am găsit chiar mențiuni specifice despre Schwarzhuber şi „rânjetul său lasciv“ (de la o deținută medic) şi am citit într-o mărturie că „se zvonea că [Cilka] îl primea [pe Unterscharführer Taube]“. Milioane de bărbați, femei şi copii evrei au murit, dar mulți au supraviețuit şi au purtat povara suferinței lor, fiindu-le prea ruşine să pomenească de ea familiilor sau partenerilor de viață. Să negi că toate astea s-au întâmplat înseamnă să-ți bagi capul în nisip. Violul este o armă folosită de mult în război şi opresiune. De ce nazismul, unul dintre cele mai cumplite regimuri pe care le-a cunoscut lumea, ar fi omis toc mai această formă de cruzime?

Am fost onorată să-l am pe Lale Sokolov în viața mea vreme de trei ani şi să-i aud povestea nemijlocit. Cu Cilka nu am avut parte de darul acesta. Hotărâtă să-i spun povestea, să-i aduc un omagiu, am găsit un mod de a țese faptele şi datele existente despre circumstanțele şederii ei atât la Auschwitz-Birkenau, cât şi în Gulagul Vorkuta, laolaltă cu mărturiile altor femei. Pentru a naviga printre elementele de realitate şi ficțiune necesare pentru a scrie un roman, am creat personaje bazate pe ceea ce am descoperit citind şi cercetând cum era viața în aceste lagăre. E un amestec de personaje inspirate de figuri din viața reală, în unele cazuri reprezentând mai mult de un individ, şi personaje complet imaginare. Sunt multe bazate pe personaje reale de la Auschwitz-Birke nau, despre care mi-a povestit Lale.

Istoria nu-şi trădează niciodată uşor secretele. Vreme de peste cincisprezece ani, am aflat despre viața uluitoare a unor oameni obişnuiți, puşi în cele mai greu imaginabile situații. Este o călătorie care m-a dus din suburbiile oraşului Melbourne, Australia, pe străzile din Israel. Din orăşele dintre dealurile Slovaciei, pe şinele de cale ferată de la Auschwitz-Birkenau şi clădirile de dincolo de ele. Am discutat cu oameni care au trăit în acele zile cumplite. Am vorbit cu

rudele şi prietenii lor. Am văzut rapoarte meticuloase de la Yad Vashem [Memorialul Victimelor Holocaustului] şi Fundația pentru Shoah şi documente scrise de mână din arhive civile datând chiar şi din secolul al XIX-lea. Toate zugrăvesc un tablou, dar uneori acest tablou nu e clar şi adesea detaliile nu se leagă. Provocarea, când lucrezi cu istoria, este să găseşti esența a ceea ce a fost adevărat şi spiritul celor care au trăit atunci.

Cu câteva zile înainte ca romanul Călătoria Cilkăi să fie trimis la tipar, au fost descoperite date noi despre părinții ei. Nu au legătură cu timpul petrecut în lagărele nazist sau sovietic, dar aruncă o lumină nouă asupra acestei femei remarcabile şi a originii ei. Mi-au amintit că istoria Cilkăi e departe de a fi spusă până la capăt, chiar şi de către cartea pe care o aveți în mână.

Poveşti ca ale Cilkăi merită să fie spuse şi sunt onorată să v-o ofer pe aceasta. Era doar o copilă care a devenit femeie şi a fost cel mai curajos om pe care l-a cunoscut vreodată Lale Sokolov.