Cartea de memorii a jurnalistei Suleika Jaouad, „Între două lumi”, a apărut și în România. Puteți citi un fragment aici

de Mioara Tronaru, 23 octombrie 2021, 16:49

„Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată”, de Suleika Jaouad, bestseller New York Times și cartea de memorii a toamnei la Humanitas, a intrat recent și în librăriile românești.

Scriitoarea americană (cu origini tunisiene și elvețiene) Suleika Jaouad (33 de ani) a fost disgnosticată la 22 de ani cu leucemie. Au urmat patru ani de tratamente, timp în care a semnat rubrica „Life, Interrupted”, în New York Times. Articolele ei au fost publicate de The New York Times Magazine, The Atlantic, The Guardian, Vogue, Paris Review, Los Angeles Times, Glamour.

Volumul „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată” în această primăvară în Statele Unite și s-a bucurat de un succes impresionant. Discursul ei TED a fost unul dintre cele mai populare în 2019, înregistrând aproape 5 milioane de vizualizări pe YouTube.

Cătălin Ștefănescu, realizatorul emisiunii „Garantat 100%” de la TVR 1, spune despre carte: „Față de toate scrierile de acest fel, povestea pe care o spune Suleika Jaouad pleacă pe alt drum. E tulburător să citești despre suferințele cumplite pe care le traversează orice ființă umană diagnosticată cu o boală terminală. Nu contează cine povestește. Uneori nu mai contează nici cum o face. Emoția e foarte mare, iar identificarea cu povestitorul, deși e dureroasă, se face imediat. Dar Suleika Jaouad nu e cineva care se întoarce din infern pentru a ne spune cum e acolo. Ea e povestitorul care relatează cât de cumplită poate fi vindecarea. Cât de ușoară pare boala, uneori, în comparație cu chinul de a încerca să redevii (odată ce ai fost declarat vindecat) ființa care erai, înainte de a primi diagnosticul”.

Volumul „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată”, de Suleika Jaouad, a apărut la Editura Humanitas, în colecția „Memorii/Jurnale“, tradus de Ines Simionescu, Anca Lăcătuş şi Andreea Niţă.

Fragment din „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată”

Totul a început cu o mâncărime. Nu mâncărimea metaforică de a călători sau vreo criză a vârstei de mijloc, ci o mâncărime la propriu, de natură fizică. O mâncărime ca o gheară înnebunitoare pe care o simți pe piele și te ține treaz toată noaptea, care a apărut în ultimul an de facultate, la început în vârful picioarelor și apoi tot mai sus, pe gambe și coapse. Am încercat să rezist și să nu mă scarpin, însă mâncărimea era stăruitoare, răspândindu-se pe suprafața pielii ca o mie de mușcături invizibile de țânțari. Fără să-mi dau seama ce făceam, mâna a început să-mi rătăcească în jos pe picioare, unghiile greblând blugii în căutarea unei alinări, înainte de a scormoni pe sub tiv pentru a se afunda direct în carne. M-am scărpinat pe când lucram cu jumătate de normă la un laborator foto din campus. M-am scărpinat pe sub biroul uriaș de lemn de la bibliotecă. M-am scărpinat în timp ce dansam cu prietenii pe podelele alunecoase de la bere dintr-un bar aflat în subsolul unui hotel. M-am scărpinat când dormeam. Nu după mult timp, o puzderie de tăieturi supurante, cruste groase și cicatrici proaspete îmi desfigurau picioarele de parcă ar fi fost lovite cu spini de trandafiri. Semnele însângerate ale unei lupte din ce în ce mai mari care se dădea înăuntrul meu.

— S-ar putea să fie un parazit pe care l-ai luat pe când studiai în străinătate, mi-a spus un specialist chinez în tratamente naturiste înainte de a mă trimite afară cu niște suplimente ce miroseau pestilențial și cu niște ceaiuri amare.

O asistentă de la cabinetul medical al facultății credea că ar putea fi o eczemă și mi-a recomandat un unguent. Un medic generalist a presupus că problema mea era legată de stres și mi-a dat niște mostre dintr-un medicament pentru combaterea anxietății. Însă nimeni nu părea să știe ceva sigur, așa că am încercat să nu dau prea multă importanță. Am sperat că va trece de la sine.

În fiecare dimineață, întredeschideam ușa camerei de cămin, cercetam atent holul, după care fugeam înfășurată în prosop spre baia comună, înainte să-mi poată vedea cineva picioarele. Îmi spălam pielea cu o cârpă udă, privind cum dârele roșietice se încolăceau la vale pe scurgerea dușului. Mă ungeam cu un strat gros din tot felul de alifii făcute la farmacie cu loțiune tonică de hamamelis și mă țineam de nas în timp ce beam amestecul de ceaiuri amare. Când s-a făcut prea cald ca să port blugi în fiecare zi, mi-am cumpărat un set de colanți negri opaci. Mi-am luat așternuturi închise la culoare ca să ascund urmele ruginii. Iar atunci când făceam sex, țineam lumina stinsă.

Odată cu mâncărimea a apărut și somnolența. Ațipeam câte două, apoi patru, apoi șase ore. Oricât aș fi dormit, corpul meu nu părea să se odihnească. Am început să moțăi pe când repetam cu orchestra și în timpul interviurilor de angajare, înainte de un termen-limită și la cină, dar mă trezeam și mai secătuită de puteri.

— Niciodată în viața mea nu m-am simțit atât de obosită, le-am mărturisit într-o zi prietenilor mei, în drum spre cursuri.

— Nici eu, nici eu, m-au consolat ei.

Toată lumea era obosită. Văzuserăm mai multe răsărituri de soare în ultimul semestru decât în toată viața noastră, un amestec de multe ore petrecute la bibliotecă pentru lucrarea de diplomă și de petreceri în care ne dezlănțuiam până la ziuă. Locuiam în inima campusului Universității Princeton, la ultimul etaj al unui cămin în stil gotic cu turnulețe și garguie care rânjeau. După încă o noapte albă, prietenii mei se adunau la mine pentru un ultim pahar înainte de culcare. Camera avea ferestre mari ca de catedrală, și ne plăcea să stăm pe marginea pervazului, balansându-ne picioarele în afara clădirii, privind petrecăreții beți turtă care mergeau împleticindu-se în drum spre casă în timp ce primele raze de soare de culoarea chihlimbarului brăzdau curtea pavată cu dale de piatră. Momentul absolvirii se întrezărea, și noi eram hotărâți să savurăm împreună aceste ultime săptămâni înainte de a ne împrăștia cu toții, chiar dacă asta însemna să ne forțăm corpurile până la limită.

Și totuși, mi-era teamă ca oboseala mea să nu fie cu totul altceva.

Singură în pat, după ce pleca toată lumea, simțeam că sub pielea mea avea loc un festin, ceva care își croia drum prin artere, înfigându-și colții în sănătatea mea mintală. În adâncul sufletului, mă îndoiam că exista vreun parazit. Am început să mă întreb dacă adevărata problemă nu eram cumva chiar eu.

Humanitas