Am cunoscut-o pe Melania in urma cu un an: ca emisar al revistei noastre, aveam placerea sa ii inmanez tabloul inramat pe care il primesc toti nominalizatii de la Premiile TVmania. Era vorba, desigur, de nominalizarea la categoria Cea mai buna emisiune de stiri, primita de jurnalul de ora 18 al Realitatii. In cele cateva minute in care am stat cu ea, la o poza si o declaratie, m-am incarcat cu energie si „ganduri pozitive”, cum ar spune Gica Hagi, pentru o saptamana. Imbracata in jeansi si purtand in picioare niste bascheti portocalii (asta in cazul in care va intrebati ce ascund prezentatorii de stiri sub pupitru, dincolo de aspectul lor scrobit), Melania tocmai iesise din stirile de seara si parea cel mai fericit om de pe pamant, topaind pe holurile televiziunii ca o fetita la care Mos Craciun vine in fiecare zi. Am plecat de la Casa Presei punandu-mi intrebari despre alegerile pe care le-a facut Dan Teodorescu, fostul ei sot si solist la trupa Taxi, dar asta e o alta poveste.
In luna octombrie a acestui an, mi-a picat in mana o revista de psihologie populara, dedicata in special femeilor, iar acolo am descoperit cateva randuri scrise de Melania despre optimism si resorturile lui. Lectura acelui fragment m-a urmarit si ea pentru ceva vreme: Melania vorbea cu o sinceritate dezarmanta despre „optimismul inchipuit”, despre cum a realizat ea ca viata nu are un sens aparte si despre cum a incetat sa mai spere la fericire (sau, mai bine zis, Fericire, idealul acela maret si intangibil), hranindu-se insa emotional din micile bucurii de fiecare zi.
„Am aproape tot ce mi-as putea dori (asta si pentru ca imi doresc lucruri realizabile, dar n-am curajul sa-mi asum un atribut atat de puternic si de profund ca „fericita”. Culmea e ca nici macar nu ma deranjeaza asta”, imi explica Melania cuvintele ei de atunci. „Aveam eu teoria „optimistului inchipuit”, a omului care-si inchipuie ca viata n-o fi ea frumoasa, dar macar nu e urata. Sunt din ce in ce mai sceptica in ce priveste bunatatea intrinseca a oamenilor, dar imi inchipui ca ea se invata. O fi o forma de autoamagire, dar e mai tolerabil decat sa te amageasca altii”, incheie ea eliptic.