În ultimii ani, Codin Maticiuc este tot mai mult implicat în serialele TV și în filmele de lungmetraj, comediile în special, atât ca producător câtși ca actor. Iar cea din urmă ipostază îl face cât se poate de fericit. Rolul său din „Clanul” este, de departe, una dintre cele mai provocatoare experiențe din viața sa!
Alături de George Ivașcu, Codin Maticiuc formează unul dintre cele mai simpatice „duete” de personaje. Pelicanu’ și Iulică trăiesc într-o simbioză perfectă, o relație care continuă și dincolo de camerele de filmat. Se înțeleg atât de bine încât s-ar mai putea face încă un serial doar cu eidoi. Însă Codin este legat și mai tare de serialul difuzat la Pro TV. Mai multe detalii… în cele ce urmează!
Codin, cum ai perceput tu „Clanul” când ai auzit prima dată de acest proiect și cum îl vezi acum, ajuns deja la al doilea seozn?
Sunt foarte apropiat de acest proiect, din toate punctele de vedere, pentru că am lucrat alături de creatori de la început, înainte să existe, să se cheme, să orice. Este un proiect pe care-l văd ca pe unul dintre copiii mei și, atunci, îmi e greu să-mi dau seama cum l-am văzut la început, cum îl văd acum – am fost la fel de îndrăgostit de el.
Repet, am lucrat alături de Anghel Damian, Lia Bugnar înainte ca oricine să știe că el există. Am participat chiar și la numirea lui, am fost naș de botez, așa că, da, sunt în continuare extrem de atașat și este genul acela de proiect în care mi-e greu până și să văd defecte sau chiar și evoluție.
Care este „povestea” scobitorii? Era de la început în „fișa personajului”? Sau e un artificiu pe care l-ai adus tu?
Povestea e simplă. Încercam să vin cu tot felul de artificii pentru personaj. La un moment dat, am venit cu tot felul de propuneri pentru regizor: mustață, căciulă și tot așa. Până când Anghel mi-a dat o scobitoare și a zis: ăsta e Iulică.
Care a fost scena care ți-a dat cele mai multe bătăi de cap?
Din punctul meu de vedere, scena cea mai grea a fost cred în sezonul 1. Suna telefonul și era Geani – un personaj care deja decedase și Iulică credea că este sunat din lumea morților de către personajul care tocmai murise. Mi s-a părut extraordinar de greu de jucat o scenă în care Iulică crede așa ceva și se sperie cu adevărat de o fantomă. Am stat în rulotă cu George și el mi-a dat soluția salvatoare pentru treaba asta și mi-a explicat cam cum o vede, cum ar trebui să o abordez și așa am reușit. Gracias, Pelicanule!
Cât de bine îl cunoșteai pe George Ivașcu înainte de „Clanul”? Sau serialul de la Pro TV a fost și prima dată când v-ați văzut?
Înainte de serial nu ne cunoșteam absolut deloc. Știam, bineînțeles, cine este Geroge Ivașcu, îl văzusem la teatru. Și chiar îi eram spectator la Teatrul Metropolis pe care îl conducea în vremea aceea. Era poate, îndrăznesc să spun, teatrul meu preferat.
Ce îți place cel mai mult la personajele voastre?
Personal, îmi place legătura pe care cei doi o au care este, cumva, idestructibilă. Așa cum a descris-o regizorul la un moment dat, suntem ca un balaur cu două capete.
Și în ce momente ți-a fost cel mai tare frică de eșec, să nu cumva să ratezi o scenă?
Cred că cea mai mare frică a fost începutul pentru că este un proiect mare, presiunea până am creat un pic de chimie între noi. Apoi a intervenit așa o relaxare plăcută și asta cred că ne bucură și ne și ajută să dăm rezultatate și mai bune.
Înțeleg că vă distrați la fel de tare și pe platou, în spatele camerelor. Cum s-ar numi un making off realizat din momentele cu Pelicanu’ și Iulică de pe set? Ce titlu ar avea?
Într-adevăr ne distrăm destul de tare, am început să ne facem tot felul de glume, de farse. Facem TikTok-uri cât așteptăm să intrăm la cadru. Nu știu cum s-ar numi making off-ul, dar sigur ar avea un titlu penibil: „Nu vă fie teamă, nu vă fie frică e Pelicanu și Iulică”, „Să sară banu pentru Iulică și Pelicanu” – ar fi ceva rău!
În sezonul 2, personajele voastre au avut și câteva scene separate… E mai bine împreună ori despărțiți?
Nu există comparație. Întodeauna personajele noastre au funcționat mai bine împreună, doar că într-o narațiune cred că despărțirea își are rostul ei, să vezi personajele cum funcționează și separat. E ca sexul după împăcare, întodeauna reunirea este ceva de preț.
I-ai implicat pe unii colegi de-ai tăi din „Clanul” și în proiectele pe care le derulezi prin fundația ta caritabilă. Am remarcat inclusiv o reclamă cu Tătuțu. Ce urmează?
Într-adevăr colegii meu au fost extraodinar de drăguți și m-au susținut și mă susțin în continuare cu proiectul Spitale publice din bani privați pentru care le mulțumesc și o să vedeți că o să mai facem lucruri împreună, de genul acesta, pentru că sunt toți extrem de deschiși. Și nu doar la reclama aceea, au participat și la evenimente. Mai am cel puțin o surpriză pentru voi pe care nu aș vrea să o dezvălui deocamdată. Țineți aproape de Fundația Metropolis pe FaceBook, Instagram, TikTok și o să vedeți ce aventuri noi cu Clanul apar și pe partea asta.
Ce fel de tătic crezi că ești tu? Și care este cea mai neașteptată lecție pe care ai primit-o până acum de la copiii tăi?
Eu cred că sunt un tată extraodinar – lucru pe care nu-l împărtășește absolut nimeni, de la nevastă-mea, la maică-mea – absolut nimeni, dar asta este părerea mea despre mine, e greu să mi-o schimbi. Cât despre lecții de la copii încă n-am primit, dar sunt convins că ele vor veni. M-am ales cu o empatie, de exemplu, legată de sentimentele altor părinți, îmi dau seama ce înseamnă asta acum, în legătură cu suferințele prin care aceștia trec sau pot trece.