Uneori, cuvintele nu pot imbraca indeajuns forma faptelor. Valoarea se prezinta singura, fara ambalajul stralucitor al metaforelor. Constantina Dita Tomescu a devenit, la 38 de ani, prima romanca invingatoare in proba-probelor: Maratonul la Olimpiada
La Bucuresti mijeau zorii. Dincolo, la mii de kilometri departare, in capitala marelui Chitai, incepuse Cursa. Grupul de alergatoare, filmat din elicopere, parea o broasca testoasa tarandu-si carapacea pe o poteca de asfalt. Apoi, testoasa si-a lungit gatul din adapostul osos: cateva fete o luasera inainte.
Kilometrul 20. Irlandeza O’Sullivan, una dintre favorite, cedeaza teren. Din grup, veterana Constantina Tomescu se desprinde relativ usor. Si surprinzator: „Atunci am simtit. Mi-am dat seama ca ritmul e lent. Am luat-o tare, m-am uitat in urma, am vazut ca nu vine nimeni. M-am mirat si am continuat sa sustin ritmul”.
Victoria sportivei, nu a Romaniei
Ce a urmat, stim deja cu totii. Un avans coplesitor. Romanca a intrat prima pe stadion, ca o regina a atletismului si a televiziunii, aclamata de zecile de mii de oameni veniti acolo doar pentru acel unic eveniment: sosirea maratonistelor. Si victoria. In plin colaps al atletismului romanesc, din ruinele sale s-a nazarit, ca o Fata Morgana, performanta Constantinei. Aurul de la Beijing nu este primul obtinut de atletismul romanesc. Dar, poate, cel mai pretios. Pentru ca maratonul a ramas nu numai cea mai veche, dar si cea mai grea proba din istoria atletismului.
Nimeni nu se amageste: victoria aceasta nu apartine Romaniei, chiar daca se contabilizeaza in dreptul drapelului tricolor (scoala romaneasca de atletism e aproape moarta). Uluitorul succes a venit printr-un efort personal al unei sportive exceptionale care traieste si se antreneaza in Statele Unite. Constantinei i-au dat lacrimile seara, in momentul intonarii imnului. Tot ea sublinia pragmatic, mai tarziu: „E pacat ca in Romania nu exista posibilitatea de a te antrena in conditii optime. Pe mine m-a ajutat foarte mult stagiul facut in Arizona…”.