Interviu în exclusivitate pentru TVmania: De Paște, alături de Grigore Leşe

de Redactia Tvmania 09 aprilie 2015, 10:00

L-am prins pe Grigore Leșe după un turneu prin țară, înainte de un concert în București, în preajma Paștelui și în timp ce filmează pentru „Drumul lui Leșe”.

de Mioara Tronaru

Ați început de ceva vreme încă un sezon al emisiunii „Drumul lui Leșe”. Cât de greu este să găsiți și să aduceți în platou oameni care sunt încă legați de Tradiție?

Nu e ușor. Am avut norocul să merg mult prin țară, așa că am un fel de listă scurtă a comunităților conservatoare. Acum am ajuns la cel de-al doilea sezon, emisiunea a căpătat vizibilitate, primesc mesaje pe FB prin care sunt invitat să descopăr alte și alte locuri, interesante din punctul de vedere al telespectatorului. Poate ar fi timpul să reîncepem filmările în teren. Ar fi mai simplu și, cred eu, mai spectaculos. Nu e deloc ușor să fie aduși oamenii la București, mai ales că unii dintre ei vin de foarte departe, din sate care nu sunt „la șosea”, își lasă treburile din gospodărie, își lasă lumea lor și vin într-un spațiu nesigur, străin, necunoscut.

Imaginea noastră, de orășeni superficiali, legați de job-uri solicitante, este că sunt tot mai puțini asemenea oameni. Cum vedeți dvs. lucrurile?

Orășenii nu sunt, neapărat, superficiali. Publicul emisiunii este preponderent urban. Sigur că mai există enclave conservatoare, oameni extraordinari în hotarul satelor. Emisiunea poate fi un ghid, în acest sens. Dacă orășenii vor să meargă în Drăguș, Șinca Nouă, Vinerea, Râșca… îi va găsi pe oameni în rost și rânduială, ca pe „Drumu lui Leșe”.

Unde veți fi de Paște anul acesta?

La București.

Se spune că pe cel cu care vei ciocni ouă roșii de Paște îl vei întâlni în Rai. Care sunt semnificațiile acestui obicei?

Sunt multe povești, multe obiceiuri… Vreme înainte, în prima zi de Paști, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Isus în iad şi deschiderea porţilor raiului. În ce-a de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anularea morţii, a răului fiinţial, în timp ce a treia zi, ouăle se ciocneau numai cu „dosul”. Prin aceste gesturi rituale, învierea Mântuitorului devine şi învierea noastră.

Revenind în prezent, astăzi, lumea merge la biserică să ia Lumină, ciocnește ouă și mănâncă miel – cam la asta se reduce Paștele contemporan. E bine, e rău?

Deja ați enumerat lucruri foarte importante. Dacă toți oamenii fac asta, este foarte bine.

Cum ar putea un orășean prins în „plasa vremii” să se conecteze mai profund de-atât la filonul tradițional?

Fiecare trebuie să se conecteze cu neamul lui, cu satul, cu natura, atunci când simte că e pregătit să o facă. Dacă acest lucru este important pentru el, pentru evoluția sa spirituală, sunt sigur că va veni de la sine.

Cum va fi ediția de Paște a emisiunii „Drumul lui Leșe”?

Va fi o ediție chiar specială.Vor veni oameni din Apuseni, împreună un un tânăr etnolog, Răzvan Roșu, descoperit de mine pe când era elev în clasa a XI-a. Acum are 25 de ani, a studiat la Cluj și Viena, are două masterate, în antropologie, și etnologie… Invitatul special al emisiunii va fi teologul și eseistul Mihail Neamțu.

Suntem în Săptămâna Patimilor. Ce semnificație are aceasta din punct de vedere tradițional?

Momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al Învierii Mântuitorului dar şi pe cel al renaşterii naturii, al universului sacralizat ca urmare a învierii hristologice. Așadar, este un interval de timp în care are loc o sacralizare a spaţiului iar casa, gospodăria, grădina – primenite şi împodobite în perioada prepascală – se încarcă acum cu noi valenţe spirituale. Şi timpul din această perioadă este „sfânt”, se spune că este singurul moment din an când „se aude toaca din cer”. Țăranii îi spun Săptămâna Mare și respectă toate cutumele impuse de cel mai intens timp festiv de peste an. Este o săptămână miraculoasă și fastă în care se deschid cerurile iar Dumnezeu coboară pe o scară de ceară printre noi.

Ce se întâmpla în această perioadă în comunitățile tradiționale?

Săptămâna Mare începe cu Lunea Sfântă de nici nu bănuiești că ar putea urma o zi nefastă, „Marțea Seacă”, deschizătoare a unei adevărate serii de șapte sau nouă marți, cunoscute sub denumirea de „Oloagele”. Odinioară, în această zi se practica scalda rituală pentru a „seca” bolile și se ținea prin nelucrare, ca să nu sece laptele și grânele. Miercuri, în schimb, era permisă munca la câmp iar seara tinerii plecau în afara vetrei satului să adune crengi de alun. Cu ele, în zorii zilei următoare, făceau un foc în curtea casei, cu credința că la flacăra lui vin să se încălzească sufletele strămoșilor de neam. În alte părți, noaptea de miercuri spre joi era consacrată „strigării peste sat”, un fel de judecată a comunității în care faptele rele, odată rostite, erau iertate iar toți oamenii se puteau bucura de marea sărbătoare. Oamenii așteptau Învierea Mântuitorului, spovediți și împărtășiți, iar postul era obligatoriu. Se făceau concesii doar copiilor, bătrânilor și oamenilor bolnavi.

Cum era Săptămâna Patimilor în copilăria dvs.? Ce vă amintiți?

Posteam și ajunam încă de mici, sub privegherea părinţilor și a bătrânilor. Ne spovedeam și ne cuminecam. Eram copil de școală și, ca să mă pot spovedi, îmi amintesc că trebuia să mă trezesc la patru dimineaţa, să nu mănânc nimic, să-mi iau ghiozdanul, să merg la biserică și acolo să-mi aștept rândul la spovadă, laolaltă cu alți copii. Așteptam apoi să ne cuminecăm, și pe când ajungeam la școală, erau trecute ceasurile de opt. Eram pedepsiți să stăm la colț, ori eram încuiați în școală… Mergeam cu drag la biserică. Sărbătorile luminau calendarul și le așteptam ca pe cele mai de preț daruri. Oamenii se împăcau, uitau toate pricinile de sfadă, simțeau înnoirea. Și se purtau altfel. Se vedea asta după cum te priveau, cum salutau, cum pășeau pe drum.

Și cum era Paștele pentru copilul Grigore Leșe?

La miezul nopţii de Înviere luam lumină de la altar, din lumânarea preotului, apoi ieșeam din biserică, asta însemna că Isus iese din mormânt înviat. Înconjuram de trei ori biserica, apoi preotul bătea în ușa bisericii, poruncind cu glas tare „Deschideți porțile că vine Împăratul Măririi!”. „Cine e Împăratul Măririi?” i se răspundea. A treia oară se deschidea ușa și se intra în biserică, cântând „Hristos a Înviat!”. Noi, copii, înmărmuream. Era o emoție, o frică amestecată cu bucurie, retrăiam minunea Învierii. Era o bucurie fără de seamăn trăită împreună.

La începutul lunii martie, ați avut primul turneu în România – „Hori de primăvară”. Cum a fost întâlnirea cu publicul?

În fiecare loc a fost o poveste, fiecare concert a însemnat pentru mine o experiență extraordinară. Au fost zece. Faptul că sute de oameni au fost alături de mine în fiecare seară, îmi dau acum forța și curajul de care am nevoie să merg înainte.

La Satu Mare, au apărut zvonuri că nu se ține concertul și ați spus că, atâta timp cât există un singur bilet vândut, veți cânta pentru acel om…

La Satu Mare, din fericire pentru toată lumea, concertul a fost mutat într-o sală mai mică, dar uluitor de frumoasă, o sală cu istorie, dar și cu o acustică deosebită – Sala Filarmonicii. Am avut bucuria unei întâlniri cu un public cosmopolit, elegant, educat, receptiv. Ca în toate celelalte orașe, sute de oameni și-au deschis sufletul și au cântat împreună cu mine. A fost o seră magică. Se poate vedea și din fotografiile de pe pagina mea de FB sau din cronicile de după spectacol.

Turneul „Hori de primăvară” nu a inclus și Capitala. Când o să mai avem un concert Grigore Leșe în București?

Pe data de 23 aprilie, la Sala Radio, voi avea un concert împreună cu unul dintre cei mai importanți muzicieni din Armenia, Artur Shahnazarian. Vor fi alături de noi și alți câțiva muzicieni tradiționali armeni: Emmanuel Hovhannisian, Avag Margarian și Tigran Hovhannisian. Va fi o seară româno-armeană, „De la Ararat la Carpați”, dedicată marelui compozitor Komitas.

În orașul de sub Tâmpa, în foaierul teatrului era expoziția de fotografie „Veșmântul țărănesc de la arhaic la fashion”. De curând, fashion designer-ul Dorin Negrău a prezentat la New York o colecţie inspirată din portul tradiţional românesc din Transilvania. Prezentarea a fost un succes. Cum vedeți aceste interferențe dintre tradiție și modernitate?

Da. Turneul meu „Hori de primăvară” a făcut parte dintr-un program mai amplu al Centrului Internațional Antidrog și pentru Drepturile Omului, al cărui Președinte este domnul acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici. În fiecare oraș, au fost conferințele „Tinerii și propriile lor valori”, la care am participat și eu, precum și expoziția Iuliei Gorneanu – „Veșmântul țărănesc de la arhaic la fashion”. Am urmărit, pe FB, filmul de prezentare a colecției prezentate la New York de fashion designer-ul Dorin Negrău. Știam despre proiectul lui, l-am întâlnit pe Dorin prin ianuarie, când am vorbit despre coloana sonoră, care a inclus mai multe fragmente din piesele mele. Hainele țărănești, pattern-urile tradiționale, sunt o sursă extraordinară. Important este ca cei care le accesează să fie profesioniști, artiști în adevăratul sens al cuvântului. După părerea mea, Dorin Negrău a prezentat o colecție coerentă, rafinată, potențată de accentele tradiționale. Prin campania „Veșmântul țărănesc de la arhaic la fashion”, Iulia propune integrarea unor piese țărănești vechi, de colecție aș putea spune, în ținute urbane. Așadar o îmbinare vechi-nou. Ambele variante de întoarcere la obârșii prin modă, în situațiile de față, au fost pe gustul meu.

Veți renunța vreodată la portul tradițional pentru „hainele nemțești”?

Eu port elemente din costumul tradițional: pălărie, cizme înalte, cămeșă, uneori chimir… Nu mă veți vedea niciodată în ițari sau în gaci. Nu am cum să port acum, în sec. XXI, costumul țărănesc pe stradă. Trăim o altă lume. Dar nici nu pot să ies din casă fără a avea ceva care să mă conecteze cu neamul din care vin.

În ediția de Paște a revistei, Grigore Leșe ne vorbește despre semnificația sărbătorilor pascale.

Revista, care apare pe piață luni, 6 aprilie, conține și programele tv de Paște, dar și informații despre Andreea Marin și Alina Pușcaș.