De vorbă cu Radu Paraschivescu despre “România în 7 gesturi”

“România în 7 gesturi” – de ce numai 7? Eu aș mai fi citit…

Vă mulţumesc. Credeţi-mă, sunt suficiente pentru ceea ce am vrut să ilustrez: că un gest pe lângă care trecem neglijent sau neatent poate fi declanşatorul unor fenomene în cel mai bun caz neplăcute, dacă nu oribile de-a dreptul. Şi asta indiferent cine comite gestul şi cine-i cade victimă. De fapt, victima principală e societatea românească. Ea suferă cel mai mult, chiar dacă, la comiterea gestului, puţini au fost cei care i-au bănuit forţa de dispersie şi impactul.

La lansarea cărții la târg, ați spus că ați avut de ales din mult mai multe gesturi. Câte ați adunat?

Cam douăzeci. La unele am renunţat fiindcă în anumite cazuri oamenii care le-au comis au avut circumstanţe atenuante. Altele semănau foarte bine între ele, aşa că le-am comasat – de exemplu, gestul de-a arunca un pahar cu apă în figura unei femei, la care au recurs atât Corneliu Vadim Tudor, cât şi Marius Marinescu. Altele nu au lăsat o urmă atât de apăsată sau un miros atât de urât ca să merite fixarea în insectarul mizeriei.

Îmi puteți spune care a fost “gestul” de care v-a părut cel mai rău că l-ați lăsat deoparte?

Îmi pare rău că n-am alocat un capitol plagiatului şi întrebuinţărilor sale româneşti: obţinerea unui titlu de doctor sau ieşirea din închisoare înainte de termen. Sigur, plagiatul nu e un gest ca atare, el nu se petrece într-o secundă-două, ci pe durata câtorva zile, săptămâni sau luni. Uitându-mă în urmă, regret că n-am făcut loc în carte acestei forme de abjecţie la care nu s-au sfiit să apeleze de-a valma demnitari (un premier, un vicepremier şi câţiva miniştri ai Educaţiei), oameni de afaceri şi geambaşi de fotbalişti. La primii se poate constata, cu acest prilej, că au demnităţi şi n-au demnitate, că au obraji şi n-au obraz.

De ce v-ați restrâns “recolta” numai la trecutul apropiat?

Aşa apropiat cum este, să nu uităm că trecutul acesta se întinde totuşi pe douăzeci şi cinci de ani. Nu am săpat mai adânc fiindcă până în decembrie 1989 sistemul politic şi lumea românească au arătat altfel decât din 1990 încoace. Exista o cenzură vigilentă, exista o Securitate activă şi gata să te ducă la beci, exista o frică paralizantă de-a spune ce gândeşti. Lumea de atunci trăia sub semnul surdinei. Or, acest fapt influenţa şi comportamentul nostru de zi cu zi. Foarte puţini au fost cei care s-au purtat la fel şi pe vremea lui Ceauşescu, şi în lumina libertăţii şi a permisivităţii. Prin urmare, mi s-a părut inechitabil să amestec două tipuri de comportament şi gesticulaţie care nu au beneficiat de acelaşi context.

Aveți de gând să reveniți cu o ediție care să meargă și în istoria mai îndepărtată?

Mai degrabă nu. Prefer să rămân în zona postdecembrismului. Există oricum o serie de trimiteri la ce s-a întâmplat înainte de 1989 în „România în 7 gesturi”, întrucât cinci dintre cele şapte personaje al cărţii s-au ilustrat pe scena publică şi sub comunism. Iar palmaresul lor de atunci nu-i onorează câtuşi de puţin.

Toate aceste gesturi au ceva în comun: presa. Credeți că dacă am fi avut o presă adevărată, care n-ar fi mizat mereu pe cel mai ușor drum spre rating, societatea ar fi arătat altfel?

N-aş vrea să demonizez presa de după 1989, cu toate păcatele şi scăderile ei. Să nu uităm că până în 1989 am trăit într-un regim care ne-a refuzat aproape totul. În aceste condiţii, e firesc ca, odată obţinută eliberarea, să-ţi doreşti să ai parte de ceea ce ţi s-a interzis înainte, ba chiar şi de ceva în plus. De aici a plecat ceea ce unii analişti au denumit filozofia sau cultura excesului la televiziune. E adevărat, cele şapte gesturi din carte s-au bucurat, fiecare în felul lui, de expunere mediatică. Însă nu din cauza presei suntem unde suntem. Răul vine din altă parte şi de la alţi oameni (deşi nu sunt sigur că termenul li se potriveşte). De la agenţii de circulaţie ai minerilor, de la manipulatorii care au îmbolnăvit aproape întreaga populaţie a României imediat după decembrie 1989, de la cei care au ordonat bruierea Proclamaţiei de la Timişoara. Ei trebuie arătaţi cu degetul, nu presa. Sigur, goana după rating a presei poate produce efecte secundare, şi chiar a produs, însă marii vinovaţi se află în altă parte. Şi poate că totuşi vor plăti pentru ce-au făcut.

Ştiu că nu sunteți medic, dar faptul că v-ați gândit, ați adunat și ați scris atâta despre aceste cazuri… trebuie să fi avut în minte și o soluție. Care ar fi aceasta?

Mă îndoiesc că există soluţii-miracol. Mai ales că în medicina metaforică despre care vorbim aici cel care pune diagnosticul nu e unul şi acelaşi cu cel care oferă soluţia. Dacă ar fi să existe un remediu, acesta ar putea să apară abia după ce românii vor învăţa să se ferească de mistificări şi de măsluiri. Abia după ce-şi vor pune la treabă discernământul şi îşi vor cunoaşte bine trecutul. Abia după ce vor afla că mândria de-a fi român e o plăsmuire propagandistică egală ca profunzime a ideii cu mândria de-a fi pistruiat sau exoftalmic. Abia după ce nu-şi vor mai trata istoria ca pe un mall plin de produse create din triumfalism şi mitologizare.

Mioara Tronaru