Scenariul peliculei de faţă se inspiră din romanul existenţialist al lui G. K. Chesterton, „The Man Who Was Thursday: A Nightmare” (1908). În paginile literare, în Londra Edwardiană, un tânăr poet era recrutat de Scotland Yard pentru a se infiltra într-un grup anarhist şi toată schema se transforma într-un coşmar. Ecranizarea scrisă şi regizată de ungurul Balazs Juszt (aflat aici la primul lui lungmetraj) aruncă un val religios deasupra naraţiunii.
Protagonist este atrăgătorul preot catolic Smith (François Arnaud), cu al lui păr de Edward Cullen, întrebări privitoare la scopul lui pe lume şi existenţă ritualică, marcată de predici, colecte monetare, nunţi şi spovedanii. Părintele evadează în sticla de Jack şi i se confesează unui coleg cu guler de plastic alb că vrea să-i fie testată credinţa. Ceea ce se şi întâmplă prompt: în cabina-i de spovedanie îşi face apariţia o femeie în roşu (Ana Ularu), cu poveşti aţâţătoare despre castraveţi, se dezlănţuie iadul şi părintele ajunge – cu coada între picioare – la Vatican.
Aici, îi scapă pielea Charles (Jordi Molla), figura paternă care îl ştie de mic şi care îi promite iertare totală din partea Papei, în schimbul unei misiuni. Părintele intră sub acoperire în grupul condus de „Sâmbătă” (aceeaşi Ularu, pe care sper să o vedem mai des în roluri atât de consistente), o anarhistă ai cărei acoliţi poartă numele unei zile din săptămână. Aşa devine Smith titularul „Joi”.
Ce urmează e un traseu oniric exasperant, în care protagonistul şi privitorul simt că ceva e putred în Danemarca, în care se ajunge în Al Doilea Război Mondial, apare însuşi Il Duce şi – în genere – îţi doreşti să se termine totul mai repede, ca să înţelegi odată care e schepsisul. Twist-ul vine, să ştiţi, dar la final de tot. Final care face toţi banii, dar parcă tot fluieri a pagubă după desfăşurarea de forţe frustrantă şi ameţită la care ai fost supus timp de 90 de minute.