Dracula Film Festival 2016: „The Open”, cronică de film

Stéphanie Tavernier (Maia Levasseur-Costil) este locul 4 WTA când izbucneşte un conflict global. Câteva luni mai târziu, în februarie, antrenorul ei – André (Pierre Benoist) – îl răpeşte pe Ralph (James Northcote), şi el jucător de tenis înainte de Apocalipsă. Are nevoie de un adversar împotriva lui Tavernier, pentru că în iunie e finala Roland Garros-ului parizian. În primă fază, pe Ralph îl loveşte absurdul situaţiei: André inventează meciuri şi serve şi Stéphanie joacă cu o rachetă fără corzi, fără minge, fără fileu, fără teren, antrenându-se non-stop pentru Openul Franţei, într-o lume în care Parisul nu mai există, în care nimic nu mai există.

Pasul doi e acceptarea (preferabilă revenirii în zona de conflict) şi, după luni de antrenamente intense în dura natură, urmează înţelegerea sensului adânc al acţiunilor acestor figuri. Cum rămâi viu după Apocalipsă, fizic şi mental? Cum lupţi cu disperarea, deznădejdea şi violenţa umană? Când pierzi totul, ce îţi mai rămâne pentru a merge înainte? Cei 3 aleg să-şi petreacă sfârşitul lumii jucând sportul alb cu inimă, cu forţă, cu insistenţă, cu toate atributele necesare rămânerii vertical într-o lume dărâmată.

Naraţiunea este minimalistă din punct de vedere al explicaţiilor oferite (cine a început războiul, de care parte lupta Ralph, cum au ajuns André şi Stéphanie singuri pe munte şi ce s-a întâmplat cu restul lumii nu sunt teme acoperite de scenariu, pentru că nu asta contează). Dar, fiind încropită din ingredientele potrivite, ce iese e o minunăţie complexă. Filmat cu doar 9 oameni, timp de 18 zile, în Hebridele exterioare (Scoţia), pe o vreme… scoţiană, „The Open” este intens, musteşte de umanitate şi de însufleţire. La final, strigi din toată inima: „Nu e sfârşitul lumii, e Roland Garros!”.