Și dacă ești doar un personaj în cartea altcuiva? – aceasta e întrebarea sub imperiul căreia se citesc prozele din volumul „Omulețul din perete și alte povestiri fantastice”, de Marian Coman, cea mai nouă apariție din colecția de literatură română contemporană n’autor, de la Editura Nemira.
Cartea este disponibilă pe nemira.ro și fiecare volum precomandat va fi însoțit de autograful autorului.
Cala, o femeie superbă și misterioasă, în jurul căreia se învârtesc multe dintre poveștile din carte. Sevăn, un bătăuș get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecară care face o descoperire inedită. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme și comori. Mile, un băiat dintr-un internat, care cunoaște un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar câteva dintre personajele care își dau mâna și te ghidează într-o aventură nebună, provocatoare, fără pereche. Ești pregătit să descoperi lumea cu alți ochi?
„Adevărul gol-goluț e că tocmai ai deschis o carte fabuloasă. Poveste după poveste, personaj după personaj, întâmplare după întâmplare, Marian Coman construiește în Omulețul din perete și alte povestiri fantastice un întreg univers, palpitant, așa cum numai un prozator autentic o poate face. Protagoniștii săi, marginali cu toții, vor ajunge în galeria ta de personaje memorabile, îmbinarea extraordinară a realismului cu fantasticul te va năuci, iar finalul, vai!, finalul te va neliniști. La lectură înainte, așadar!” – Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor
„Citind cartea lui Marian Coman, ai impresia că Stephen King dă drumul unui balon roșu printr-o gaură de iepure ce conectează suburbia americană de satul și litoralul românesc. Cu scene parcă desprinse dintr-un film de M. Night Shyamalan sau Guillermo del Toro, dar și cu o nostalgie discretă, scrisă într-un registru realist stăpânit excelent, lui Marian Coman îi reușesc grația pasului pe sârmă, dar și forța săpăturii narative de tip șvaițer, care perforează textul și interconectează poveștile între ele spre un final în care zidurile se transparentizează” – Tudor Ganea
MARIAN COMAN s-a născut în 1977 la Mangalia. A trăit, însă, o lungă perioadă la Brăila, unde a fost jurnalist în presa scrisă și televiziune. A fost redactor șef al cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei, al revistelor Obiectiv Cultural și Nautilus și scenaristul benzilor desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. A renunțat la presă în 2014 și, vreme de mai bine de trei ani, a trăit scriind proză și scenarii de benzi desenate. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science-Fiction. A scris volumele Nopți albe, zile negre (2005), Testamentul de ciocolată (2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (2008), Haiganu. Fluviul Șoaptelor (2015) și Haiganu. Furia Oarbă (2017) și scenariul romanului grafic TFB (2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. În 2018, s-a alăturat echipei Editurii Nemira, unde coordonează imprintul Armada, dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller. În prezent, locuiește în București și este membru PEN Club România.
– El este Alfonzo! a făcut bărbatul, la câteva secunde după ce ajunse la noi, arătând o bubă urâtă de pe unul dintre degetele mâinii sale. Mie puteţi să-mi spuneţi Tom.
Tom şi-a trecut mâinile prin părul negru, lung şi ud, apoi a scuturat puternic din cap, împroşcându-ne cu picături de apă. Și-a aranjat din nou părul şi l-a legat într-o coadă pe care a lăsat-o să-i cadă greu pe spate. Era slab şi avea cearcăne întunecate la ochi, de parcă nu dormise un minut în toată viaţa lui.
Tom a început să ne spună o poveste halucinantă despre sfârşitul lumii, despre diavol şi despre cum îţi fură necuratul minţile dacă-i auzi vocea, ne-a povăţuit să fim foarte atenţi, pentru că azi este ziua cea mare şi Ăl Rău pândeşte din toate părţile încercând să-şi mărească armata, ne-a vorbit despre altarul pe care cohortele sale îl construiesc în centrul oraşului, fel şi fel de istorii care mai de care mai incredibile pe care, mormăia el, le ştie în mare parte de la
Alfonzo, negul lui de pe mâna dreaptă, drăcovenii despre care nu ştiam ce să cred. Mi se părea că m-am pierdut undeva pe drum şi că realitatea s-a urcat într-un tren pe care nu l-am prins, că m-am trezit de dimineaţă într-o lume normală şi am ajuns la prânz în iad, printre cazane cu smoală, cum ne speria dascălul Axente. Ce porcărie de zi, îmi ziceam, ciupeşte-mă, Ţigane, de mână să mă trezesc din coşmar, domnule Tom, te rog, dă-mi un pahar mare cu apă, că ameţesc.
– Ajunge! m-am pomenit strigând, sătul de cuvintele pletosului din faţa noastră, de mâna lui buboasă cu care gesticula întruna şi care semăna cu un cap de găină dintr-acelea urâte, cu gâtul chel şi fără creastă. Ajunge! Băieţi, haideţi acasă! am urlat iar, ridicându-mă de la masă, lăsându-l pe Tom nebunul cu paharul întins spre mine şi pe băieţi cu gura căscată, cu ochii beliţi şi părul ridicat de frică sau de naiba ştie ce.
Mă săturasem de toată porcăria asta cu telefoanele, cu diavolii despre care tot povestea, ca un dascăl, Tom, mă săturasem de frică şi de examenul pe care nu mai apucasem să-l dau, mi se acrise şi de casa asta în care mirosea a muşeţel şi levănţică, ba îmi părea că acum miroase a transpiraţie şi a pişat de vacă bolnavă. Băieţii s-au ridicat în picioare şi au venit hipnotizaţi după mine, la fel şi Tom, ţinând mâna întinsă nefiresc; am dat uşa de la intrare de perete, de parcă eram un om mare supărat pe nevastă ori pe copiii neascultători, am trecut prin holul blocului şi am ieşit în stradă, unde ploaia se mai domolise. Nicio maşină şi niciun picior de om nu stârneau valuri în băltoacele de pe şosea.
Cred că afară era linişte ca în capul meu. Tom m-a prins de umăr şi m-a întrebat cu ce aveam de gând să ne ducem acasă. Bună întrebare. Eu mă gândeam că ne întoarcem la autogară, ne urcăm în rată şi ţuşti! în pat la mama acasă, să dorm şi să mă trezesc după două zile din acest coşmar.
– Aş putea să vă duc eu cu maşina, a zis Tom. E parcată la două străzi mai încolo. Aşteptaţi-mă aici.
Bărbatul a dispărut în fugă după un colţ. Maşina lui Tom clănţănea din toate încheieturile, se zdruncina mai tare decât căruţa tatei şi scotea fum mai rău decât tractorul primarului Grigore. Băieţii mă lăsaseră să stau în faţă, cică altfel nu aş putea vedea ce spune Tom. Aşa, însă, nu vedeam ce spun ei, dar era bine, oricum n-aveam chef de plânsul şi de văicărelile lor.
Pe cât de aglomerat părea când intrasem în el, pe atât de pustiu era oraşul acum. Străzi late, ticsite cu zeci de maşini abandonate, înalte clădiri cenuşii, vitrine luxoase, magazine pline cu uşile lăsate larg deschise de vânzători care s-au grăbit să răspundă la telefoane.
Din când în când, câte un om cu privirea pierdută în depărtări mai traversa încetişor vreo intersecţie. Tom oprea motorul şi aştepta până când individul dispărea pe vreo stradă lăturalnică.
– Se duc toţi spre centru, unde au început să ridice altarul, mi-a spus Tom, cu aerul că „puştiule, văd de-astea în fiecare zi“.
Poate că de nebunia mea din urmă cu câteva minute, când mi se pusese pata să plec, se molipsise şi Tom, în care se umfla acum curajul. Pe mine, însă, nu mă interesa ce fac tulburaţii ăştia cu creierele spălate, nu voiam decât să ajung în grădina cu flori a mamei ori sub vişinul bătrân de lângă poartă, şi-apoi ce-o fi o fi. N-aveau decât să arunce cu bombe peste oraşul ăsta, or găsi autorităţile o soluţie, tunuri cu apă, bastoane şi scutieri pentru trezirea la realitate. Eram un pic buimac, obosit, de parcă nu dormisem noaptea trecută, şi o ceaţă groasă mi se lăsa pe ochi. În plus, nici nu credeam toate porcăriile pe care ni le spusese Tom.
Asta până când am văzut, în drumul nostru, cum pereţii uneia dintre clădiri erau cuprinşi de o mâzgă cenuşie ce creştea şi colcăia vizibil, de parcă rahatul tuturor porcilor din întreaga ţară ar fi prins viaţă şi ar fi venit acolo, la conferinţa mondială a fecalelor. O movilă efervescentă de noroi în vârful căreia, ca mâna unui înecat, se zărea o cruce imensă, murdară. Atunci am început să-l cred pe Tom, să-l accept aşa cum era, cu negul lui cu tot.
– Nu te opri, Tom! Până acasă, nu te opri.
În spatele meu, băieţilor li se înnodau lacrimile pe bărbie.
– Alfonzo mi-a spus…, a bâiguit Tom şi şi-a înfundat piciorul în pedala de acceleraţie.
Mă gândeam că sunt într-un film prost, unul ca la videoteca de la Căminul Cultural, în sala căruia golanii satului spărgeau seminţe, iar fetele ţipau la fiecare picătură de sânge cursă din gura vreunui vârcolac, vampir ori „karatist“. Probabil că am adormit acolo, atârnat în centura de siguranţă. Visam că sunt personajul unei poveşti cu zâne şi că o să mor când povestea se va termina, iar zânele nu mă vor învia, pentru că moarte vor fi şi ele odată ce scriitorul va scrie „Sfârşit“. Apoi am visat că sunt scriitor şi că autorul poveştii dintâi va dispărea atunci când mă voi sătura de scris. Mai târziu, am visat-o pe mama, am visat lanul nostru de porumb în care s-a rătăcit fratele tatălui meu, am visat marea pe care nu am văzut-o niciodată – pierdută şi ea în lanul de porumb –, apoi bătrâni, motociclete şi fluturi.
Când m-am trezit, Tom punea benzină la un Peco pustiu. Eram transpirat şi centura de siguranţă îmi brăzdase o dâră roşie pe gât, care mă ustura teribil. Ştergătoarele de parbriz erau blocate cumva la jumătatea cursei, în aşa fel încât, din unghiul din care priveam, unul dintre ele părea un rânjet strâmb pe faţa soarelui aflat acum aproape de apus. Cădea o lumină roşie peste mine, peste benzinărie, peste câmpul din jurul nostru. Şi mă simţeam aproape de ai mei, ba chiar îmi părea că văd o urmă de case pe care le recunoşteam, departe, la orizont.
Satul era pustiu, bărbaţii duşi la câmp nu apucaseră, pesemne, să se întoarcă, ici-colo câte o vacă venea singură de la cireadă, iar dincolo de garduri, prin curţi, nu se zărea nicio mişcare. O adiere uşoară de vânt aducea cu sine un miros greu, de ulei rânced, iar cerul continua să fie roşu, de parcă un pictor nebun şi-ar fi vărsat pe el cernelurile sângerii.
– Aici. Opreşte aici, pe stânga, i-am spus lui Tom, care a frânat fără să spună nimic.
Am coborât de-ndată ce maşina a înţepenit şi l-am rugat pe Tom să vină cu mine. Băieţii au trântit portierele în urma lor şi a zbughit-o fiecare spre casa lui.
– Pa, surdule! mi-a spus Ţiganu’ cât încă îl priveam, dar nu l-am băgat în seamă, gândindu-mă la faptul că ai mei nu vor crede nicio iotă din ce aveam să le spun.
Am deschis poarta, însă dincolo de ea nu era nimeni. Curtea era pustie, nici urmă de mama ori tata, nicio masă pusă, niciun „bine ai venit“ ori „ce-ai făcut la examen“. Armăsarul cenuşiu fornăia flămând într-un colţ de ogradă, iar păsările zburătăceau pe prispă căutând resturi de mâncare. Un gol mare aveam şi eu în stomac, însă nu eram sigur că-i de la foame ori de la altceva. M-am năpustit prin camere strigându-i pe ai mei, m-am uitat în beci, am mers până în fundul grădinii, până când ochii mi s-au umplut de lacrimi murdărite de gândurile mele negre.
Tom părea un robot. Se oprise în poartă, neîndrăznind să intre, dar nici să plece, cu ochii înceţoşaţi şi cu mâna dreaptă ridicată în dreptul lor. Părea o statuie de ceară prost fabricată. Coada i se desfăcuse şi pletele îi cădeau pe umeri. Când mă pregăteam să ţip la el, Ţiganu’ a năvălit în curte:
– Ai mei nu-s acasă. Bunică-mea zice că au plecat la biserică de pe la prânz şi nu s-au întors de atunci. Nu mai e nimeni pe nicăieri. Nici alde Costică nu-s. Nici Coştiuleanu, vecinu’ din vale, şi nici ăia de stau mai sus de noi nu-s. Cică-s duşi la biserică, i-a chemat părintele să nu-ştiu-ce. Aşa zice bunica… Ea nu s-a putut duce, că ştii că-i bolnavă cu mijlocu’.
Nu ştiam nimic de bunica lui, dar nici nu mă interesa. L-am luat pe Tom de mână şi am pornit spre biserică. Se întuneca. Umbrele noastre se amestecau cu alte umbre și niciunul dintre noi nu spunea nimic. Lăsasem maşina lui Tom în faţa porţii şi mă gândeam la ziua asta blestemată, la porcăriile pe care le văzusem în oraş şi la cât de afurisită ne e soarta.
Se întuneca. Cineva spălase sângele de pe cer şi aruncase stele mari şi galbene în locul lui. Mergeam cu paşi mari, cu mâinile goale şi cu inima strânsă.
Se întuneca. Şi felinarele de pe marginea străzii întârziau să se aprindă. Conturul clopotniţei s-a iţit printre coroanele întunecate ale nucilor din grădina primarului, ca un uriaş ajuns noaptea într-o ţară a piticilor.
Priveam stelele şi-mi imaginam că pot zbura până la ele, lăsând în urmă toate lucrurile astea fără sens, când o mână puternică m-a prins de ceafă şi m-a trântit la pământ. Gura mea aproape că a muşcat asfaltul şoselei. Cotul lui Tom îmi apăsa spatele împiedicându-mă să respir:
– Nu mişca, au făcut buzele lui, apropiate nefiresc de mult de ochii mei.
Mi-a făcut semn să privesc înainte. La doar câţiva paşi de noi, în întuneric, nemişcate, erau zeci, sute, poate mii de persoane. Toţi oamenii satului, bărbaţi, femei şi copii păreau împietriţi acolo, în faţa bisericii. Tom m-a tras după el în şanţul de pe marginea drumului. Un coşmar. Ăsta trebuia să fie un coşmar. Momâile acelea nu puteau fi vecinii, mătuşile, unchii şi profesorii mei.
Am înaintat târâş prin şanţ până la poarta bisericii, mânjindu-mi hainele, mâinile şi faţa cu noroi. Pe treptele templului, ţaţa Teodosia şi părintele păreau că privesc mulţimea. În lumina lunii, buzele preotului parcă încercau să spună ceva, dar cuvintele i se înţepeneau undeva între dinţi şi doar bucăţi de silabe apucau să iasă. Ceva mai departe, în dreapta lor, mi s-a părut că îl văd pe tata, dar parcă nu era el, avea ochii tulburi şi murdari şi colţurile gurii căzute de parcă ar fi plâns toată viaţa. Preotul a ridicat mâna dreaptă în aer, ţinea ceva în ea, dar nu era cruce lucrul acela. Părea mai degrabă un telefon din care plecau cabluri lungi către boxele mari din spatele lui.
L-am văzut pe Tom cum încearcă să-şi ducă mâinile spre urechi, apoi mi s-a părut, din nou, că aud ţârâitul acela. Pe faţa preotului se întindea un rânjet straniu, iar Tom privea tulburat către difuzoarele acelea din care nu ştiu ce se auzea. Noroiul de pe mine a început să se mişte şi, odată cu el, mulţimea din faţa bisericii a prins a colcăi, a fremăta, a tremura. Mâna lui Tom se zbătea singură ca şi cum ar fi vrut să-l părăsească şi m-am gândit că e mai bine să fug şi să mă ascund undeva.
Am fugit şi mâzga aceea se mişca pe mine, am fugit printre oamenii cu ochii mânjiţi, am gonit departe, către pădure, privind din când în când în urmă să văd dacă nu mă urmăreşte cineva. M-am prăbuşit lângă tulpina groasă a unui copac, mi-am lepădat hainele şi am încercat să-mi şterg cu ele faţa şi mâinile, apoi mi-am frecat obrajii până la sânge cu bucăţi din scoarţa copacului şi am plâns până mi-au secat lacrimile.