Romanul „Rețeaua șoaptelor”, de Chandler Baker, apare în imprintul Armada powered by Nemira și este povestea unor angajate dintr-o firmă de avocatură din Texas care se revoltă împotriva hărțuirii sexuale la care au fost supuse ani întregi de șefii lor bărbați.
Chandler Baker a scris un soi de Big Little Lies plasat în Texas, un expozeu despre maternitate, abuz în mediul corporatist și pretenia dintre femei în epoca #MeToo. Romanul surprinde foarte bine ce înseamnă să fii o femeie modernă în lumea învechită a patriarhatului.
Sloane, Ardie, Grace și Rosalita lucrează de ani buni la Truviv Inc. Când directorul companiei moare subit, Ames, șeful lor direct, îi preia locul. Dar el este un personaj complicat, dintotdeauna înconjurat de șoapte, șoapte mereu ignorate de cei cu putere de decizie. Dar lumea s-a schimbat și cele patru femei au decis că e de ajuns. Sloane și colegele ei pun în mișcare un mecanism catastrofic ce va afecta fiecare etaj și departament de la sediul Truviv. Iar viețile lor – de femei, colege, mame, soții, prietene – se vor schimba dramatic pentru totdeauna.
„Sper ca cititorii să simtă o doză sănătoasă de indignare. Sper să fiu încă o voce în conversația care le încurajează pe femei să vorbească despre egalitate peste tot, dar rămânând atentă la motivele celor care aleg să nu o facă”, Chandler Baker
Chandler Baker locuiește, împreună cu soțul și copilul ei, în Austin, Texas, unde lucrează ca avocat. A urmat Universitatea Pennsylvania din Philadelphia, apoi a lucrat în Dallas pentru o companie sportivă. În prezent ascultă audiobookuri pe repede înainte, aleargă prin librării și urmărește documentare despre crime. Înainte de Rețeaua șoaptelor a scris cinci romane young adult: Alive, Teen Frankenstein, Teen Hyde, Teen Phantom și This is not the End.
Pentru toate femeile care au împărtășit povestea lor cu mine sau cu restul lumii și care au alimentat vocea colectivă din aceste pagini, precum și mișcarea #MeToo, să știți că vă auzim.
20 martie
Niciuna dintre noi nu avea timp. Pentru nimic, aparent. Dacă timpul ar fi fost o monedă, toate eram leftere. Uneori, vedeam o carte ce ajungea pe lista cu bestselleruri din New York Times cu un titlu promițător precum Eu știu cum face ea sau Copleșită. Timp de câteva săptămâni, o treceam de la una la alta, încercând să folosim sfatul ca pe un plan de dietă nou și la modă. Dar, pentru noi toate, erau – cum spun învățații? – erau blocaje instituționale.
În primul rând, lucram cu mai puțin timp decât bărbații din biroul nostru. Era o realitate. Treizeci de minute ca să-ți usuci părul dimineața. Zece minute să-l îndrepți și să-l ondulezi. Cincisprezece minute pentru machiaj. Trei minute pentru bijuterii. Șaisprezece minute ca să-ți alegi o ținută. Patruzeci și cinci de minute de exerciții cardio seara, urmate de cincisprezece minute, câteodată, de exerciții pentru abdomen. Dacă vă imaginați că inventăm toate astea, vă sugerăm să căutați rapid pozele de profil ale personalului de pe website-ul companiei ca să vedeți ce vrem să spunem.
Existau și economii de scară. Timpul era o resursă finită, așadar cine trebuia să obțină cea mai mare parte din el? Cele dintre noi care erau mame aveau cel mai bun argument: gândiți-vă la copii! Dar restul? Stăteam în birouri, ascultând ceasul biologic ticăind și măsurând fiecare rendez-vous ratat, fiecare întâlnire întâmplătoare ratată, fiecare șansă ratată de a întâlni pe cineva cu care să vrei cu adevărat să devii mamă. Și pe urmă – manevra cu momeala. Dacă deveneam soții și mame, valoarea timpului nostrum creștea pe măsură ce cantitatea scădea.
Nu existau cheltuieli fixe deductibile. Poate decideam să renunțăm la felicitarea de Crăciun cu fotografii cu copiii îmbrăcați în costume ecosez și să nu avem copii deloc. Dar mult prea des părea să fie o alegere pentru carieră, și numai pentru carieră. O decizie tacită de a lăsa la ușă timpul liber, te rog și mulțumesc. Cineva ar trebui să țină un curs de master despre complexitatea timpului nostru. Ne întrebăm dacă, cine știe, o fi disponibilă Shonda Rhimes1?
Sloane se uita de prea multă vreme la ecranul calculatorului. Afară, soarele apusese. Conturul orașului Dallas – cu sfera strălucitoare și podurile suspendate sclipitoare – lăsa loc treptat panoului electronic țipător, întins de la ciment la cer, al Hotelului Omni din oraș. S-a frecat la ochi, nevrând să se mai gândească dacă lăsa dare negre la colțuri. Când abia ieșise din facultatea de drept și lucre la firmă, ar fi știut exact de câtă vreme cerceta formularul 8-K pentru îndosariere. Firmele de avocatură îi obligau pe avocați să-și măsoare timpul în fragmente de șase minute. Dar asta se terminase deja de un deceniu și două firme. Acum Sloane încă se trezea ținând în tăcere un registru continuu al timpului ei:
1 oră mâncând supă pho
2 ore, mesaje cu Derek și Abigail
1 oră citind website-uri de scandal
4,5 ore revizuind mostrele de comunicate de presă și mostrele de tabele cu date pentru îndosarierile SEC
Telefonul i-a vibrat pe suportul de calculator. Era Derek. L-a ridicat la a doua vibrație.
– Trăiește!
Sloane adora felul în care suna vocea soțului ei. Îl vedea cu ochii minții, sprijinit de insula din mijlocul bucătăriei, cu părul arămiu puțin cam lung pe la urechi, cu un tricou cu Nirvana subțiat de tot – același pe care îl purta în ziua în care se cunoscuseră și pe care încă îi plăcea să-l fure o dată pe săptămână și să-l poarte la culcare – întins pe umerii lui.
Avea patru apeluri ratate.
– Îmi pare rău, îmi pare rău! Sunt cea mai rea! Te-ai gândit să-ți iei o soție nouă?
Cu ani în urmă, Derek stabilise o regulă prin care Sloane să nu mai aibă voie să-și ceară scuze pentru că-și făcea meseria. Dar ea credea că era regula ei și putea să o încalce.
– Nu-ți face griji! a spus el cu un aer degajat.
Nu că meseria lui nu era stresantă. Derek era profesor la gimnaziu și băieții preadolescenți erau un coșmar. Dar era un altfel de stres și oricum nu se aflau în nicio competiție în privința stresului.
– Am sunat doar să văd ce faci. Ah, am trimis formularele lui Abigail pentru maratonul de săptămâna viitoare și am predat cecul pentru recitalul ei de pian, ca să poți să tai de pe lista ta două lucruri.
– Știi cât îmi place să tai, a spus ea, aruncând o privire pe un rând din dosar pe care încercase să-l citească de trei ori.
Uitase cu desăvârșire de formulare.
– Mulțumesc.
A urmat o tăcere scurtă, destul cât să-și amintească amândoi că se certaseră cu o seară în urmă. Cu cât trecea mai mult timp de când erau căsătoriți, cu atât era mai ușor să pună „pauză“ unei certe intense și să o reia altă dată – de preferat, într-un moment care nu trecea de ora de culcare a lui Sloane. Dar acum venise din nou. Ca o mică vânătaie comună de care abia își mai amintea cum o căpătase.
– Ce face? a întrebat Sloane în același timp în care Derek a spus:
– Pare în regulă. Am stat cu ochii pe ea de când a ajuns acasă.
Cearta fusese din cauza lui Abigail. În ultima vreme, era mereu despre Abigail. Aproape îl auzea în gând pe Derek cum îi spunea Nu a fost o ceartă, ci o discuție în contradictoriu. Bine, dar lui Sloane îi plăceau hiperbolele și, când venea vorba despre fiica ei, se simțea îndreptățită să le folosească. A început în urmă cu două luni. Abigail devenise posacă. Nu se mai juca cu păpușile. Sloane o rugase inofensiv să le strângă și Abigail țipase că – iar Sloane parafraza aici – că poate toată lumea ar fi mai fericită dacă Abigail era moartă.
Derek credea că Sloane exagera. El preda engleză la clasa a șaptea, ceea ce, dacă îl întrebai, însemna că deținea monopolul pe expertiza dezvoltării din prima etapă a copilăriei. Însă Sloane deținea monopolul în privința lui Abigail. A dus-o la un psiholog care a asigurat-o că etapa de „moarte și a muri“ era o parte perfect normală a dezvoltării în copilărie. „Ți-am spus, Sloane. E perfect normal“, repetase Derek în drum spre casă ca și cum avea și el un doctorat în psihologie.
Însă câteva zile mai târziu Sloane a zărit mesajele apărând pe ecranul telefonului lui Abigail: Otreapă! Târfă! Curvă! Fiecare era ca un glonț în piept. Nimeni nu i-a spus asta înainte să devină mamă. Că brusc imunitatea ta construită cu răbdare față de toate aceste lucruri, cum sunt jignirile și concursurile de popularitate, avea să-și ia tălpășița în clipa în care cineva îți transforma copilul într-o țintă.
Scuturase telefonul în fața lui Derek și țipase:
– E normal așa ceva? Asta e perfeeeeeeeect normal, Derek?
Bineînțeles, nu fusese corect față de Derek, tatăl care știa numele tuturor colegilor de clasă ai lui Abigail și care aducea gogoși pentru profesorii de la sala comună de clasă. Când a citit acele mesaje, a reacționat atât de înfiorător de mult ca un tată, încât aproape a excitat-o. Sloane a vrut să dea școala în judecată pentru ce se întâmplase. Măsură corectivă. Protecție adecvată. Consecințe legale, dacă nu voiau să o ia în serios. Însă școala era și angajatorul lui Derek, ceea ce însemna că el voia ca ea „să fie drăguță“. Folosise exact acele cuvinte.
Prezentaseră un front unit la întâlnire, iar Sloane l-a lăsat pe Derek să preia conducerea, așa cum îi ceruse. Insistase, chiar. Nu a făcut-o să se simtă prea grozav.
La telefon, l-a auzit cum își scărpina bărbia aspră. Sloane a tastat în timpul pauzei, pentru că nu-și permitea să n-o facă.
– Sloane, îmi pare rău, eu…
Auzind bătaia ușoară în ușă, s-a întors cu tot cu scaun. Ardie se sprijinea de cadrul ușii, cu sacoul albastru și pantalonii mai șifonați decât de obicei.
– Derek, îmi cer scuze, dar trebuie să închid!
L-a auzit oftând și a simțit un val de vinovăție.
– Te iubesc!
– Nu munci prea mult! a spus el înainte să închidă.
Sloane știa că el chiar o spunea în mod altruist, într-un fel de te-rog-să-nu-ai-o-cădere-nervoasă, așa cum îi confisca deseori laptopul după ora unsprezece, pentru că citise că lumina albastră era dăunătoare pentru somn.
Sloane a pus telefonul în cealaltă parte a tastaturii.
– Stai de mult acolo?
Ardie s-a invitat înăuntru și a pus mâinile pe spătarul scaunului pentru oaspeți.
– Destul cât să văd că e cazul să mergi acasă.
I-a întins lui Sloane un dosar cu burduf, maroniu.
– Astea sunt recursurile la impozit pentru spațiul de fabrică din Waco. Îmi pare rău, încă o chestie pe care să o cercetezi, știu. Dar, dacă te face să te simți mai bine, eu nici n-am început să revizuiesc modelele de impozit pentru achiziția cutiilor de cumpărături pe bază de abonament.
Sloane a lăsat dosarul pe birou. Buf! Se tot gândea să discute cu Ardie de vreo două săptămâni deja, de când îi era clar că micul secret pe care îl păstra pentru prietena ei – nu era nimic – devenea din ce în ce mai mult o problemă persistentă. Însă, ei bine, azi chiar nu era ziua potrivită ca să deschidă acea cutie a Pandorei. Bineînțeles, semăna vag cu o scuză, dar nu era. Mai degrabă era o strategie.
– Am auzit că cei de la vânzări și-au luat liber toată ziua ca să jelească moartea lui Bankole, îți vine să crezi? a spus Sloane în schimb.
Ardie a făcut ochii mari, într-un gest teatral.
– Ascultă, Sloane, nu trebuie să o iei așa ușor! Sentimentele acelea de la douăzeci și ceva de ani sunt valide.
Și-a împreunat palmele ca la meditație.
– Nu poți să te aștepți să lucreze și să simtă lucruri în același timp. Să conduci cu empatie, OK?
Unul dintre cele mai grozave lucruri la Ardie era că putea fi puțin răutăcioasă exact atunci când Sloane avea nevoie să fie așa. Doctrina pe care Sloane o respecta cel mai mult era că femeile nu puteau fi prietene adevărate dacă nu erau dispuse să discute orice mizerie. Era un fel de frăție de cruce, dar care nu implica nicio crestare a pielii cu cuțitul.
– Eu, știi, îmi cer scuze foarte sincer!
Sloane și-a pus mâna pe inimă și a arătat cea mai bună căutătură încruntată și bosumflată sau, cel puțin, spera că asta făcea. Abia începuse să facă tratament cu Botox – trecuse foarte puțin de patruzeci de ani, la urma urmei – și nu era foarte sigură de felul în care arăta fața ei în orice moment.
– Dacă ar fi deștepți, ar încerca să-și dea seama cine o să fie următorul director.
– Dacă ar fi deștepți, și-ar bate capul cu prețul opțiunilor lor pentru acțiuni.
– Crezi că o să aducă pe cineva din afară? a întrebat Sloane.
– Nu știu mai multe decât tine, dar știi ce cred? Să aducă pe cineva din afară ar dura mult prea mult. În orice caz, a oftat ea, creșa lui Michael taxează un dolar pentru fiecare minut de întârziere peste program, ceea ce înseamnă că deja datorez…
S-a uitat la ceas.
– Un catralion de dolari.
– Credeam că te plătim ca să fii bună la mate!
– Da, așa e. E o cifră corectă, te asigur…
S-au oprit brusc. În cadrul ușii, Katherine era cu puloverul așezat pe braț. S-a uitat la cele două.
– Sloane, dacă nu te deranjează, m-am gândit să închei pentru seara asta.
A făcut un gest reținut, dându-și o șuviță de păr după ureche. Ciudat, și-a zis Sloane, pentru că părul lui Katherine era mult prea scurt să fie dat deoparte. Era ca și cum duceai mâna după un membru pe care nu-l mai aveai.
În ciuda indignării ei prefăcute, Sloane aproape că uitase de Katherine. Nu știuse ce să facă în privința ei în prima zi. Katherine era frumușică în felul acela care însemna că Sloane trebuia să-și amintească să o placă. Pe măsură ce înainta în vârstă, cu atât se trezea că voia să-i displacă femeile tinere și drăguțe. Era un impuls îngrozitor, însă unul pe care Sloane îl stăpânea cu îndârjire.
Sloane i-a arătat un zâmbet epuizat.
– O, da, te rog, mergi acasă, întoarce-te mâine și amintește-mi cum sunt casele! Sunt drăguțe? Au paturi? Perne? Acolo își țin oamenii pij…
S-a oprit. Văzuse ceva, o umbră lungă pe hol. S-a ridicat în picioarele desculțe și s-a apropiat tiptil ca să se uite pe după Katherine.
– Pândește cineva în spatele tău? a întrebat ea.
Ames a băgat capul și și-a dres glasul.
– Nu, nu, doar eu.
I-a făcut semn lui Ardie cu mâna și a dat din cap spre Sloane.
– I-am promis lui Katherine că o scot la un pahar, să-i urez bun venit în firmă, să o întreb câte ceva despre experiența ei, chestii din astea.
Promis. Cuvântul răsuna în creierul lui Sloane. Suna atât de părintesc venind din partea lui Ames. Sloane știa că ar fi trebuit să spună ceva. Mintea i se mișca atât de greoi. Se întâmplaseră atât de multe azi. Desmond murise azi. De fapt, cu mai puțin de douăsprezece ore în urmă. Corpul său probabil abia se răcise și acum Ames scotea femeia asta nouă – Katherine – la un pahar. Nu putea fi în regulă, nu-i așa? Însă stăteau și se uitau la ea, așteptând, și da, îl auzise bine pe Ames. Era sigură de asta. Ames o scotea pe Katherine la un pahar. În seara asta.
Amintirea a ieșit nechemată la suprafață. Un avertisment tacit pe care Sloane îl primise de la mentorul ei, Elizabeth Moretti, la Jaxon Brockwell în ziua în care anunțase că avea o slujbă la Truviv. În cei doi ani petrecuți la Jaxon, Elizabeth o luase deoparte exact de două ori cu expresia aceea pe față, cea care o evalua, cu subtextul care spunea: „Sunt mai mare decât tine, mai înțeleaptă și am văzut niște lucruri“. În ziua aceea, s-a uitat la Sloane și a spus: Ai grijă la Ames Garrett! și asta a fost tot.