Teo Trandafir: „Ei se bat cu biluţe de hârtie, noi cu diamante”

Între aceste pietre de hotar care-i delimitează cariera, se află aproape jumătate din viaţa lui Teo.

TVmania: La ceas aniversar, am venit înarmat cu toate clişeele, apropo de pietre de hotar, sărbători de cinci, zece, cincisprezece ani, şi aşa mai departe. Tu obişnuieşti să-ţi vezi cariera în termeni de genul ăsta?

Teo: Da, e mişto pentru că e impresionant. Impresionant pentru tine şi impresionant pentru ăla cu care vorbeşti, dar şi pe tine te şochează: „Sunt în business-ul ăsta de 20 de ani!”. „Uaaaaaaau!”. Chiar dacă tu nu mai ţii minte decât ultimele şase luni, pentru că toate lucrurile s-au petrecut, s-au jalonat, s-au bifat, s-au clasificat şi s-au dus. Dar când zici „îl ştiu p-ăla de 20 de ani”, sună minunat! Şi mă descopăr făcând prea des genul ăsta de apreciere, pentru că e foarte concretă şi e foarte impresionantă, şi pentru ăla, şi pentru mine. Chiar mă gândeam la voi, atunci când am câştigat vreo trei premii TVmania într-un singur an (2004, n.r.), premiile constând în LCD-uri. Şi am luat trei! Toată lumea vorbea despre ce premiu am luat eu. Au venit nişte cetăţeni – pentru că eu nu ştiam ce luasem – şi mi-au zis: „Bă, tu ştii ce-i asta?! E un LCD ultimu’ răcnet, nici n-a apărut în România!”. Nici nu ştiam ce să fac cu ele, am ajuns acasă şi l-am chemat pe IT-ist, ăla mi-a pus plasmele una lângă alta şi trecea imaginea dintr-una în alta! Nici nu ştiam să le folosesc, dar m-am bucurat ca un copil.

Apropo de aniversări, la anul o să faci 20 de ani de televiziune.

20 de ani de televiziune înseamnă cam toată viaţa mea adultă, cu tot ce înseamnă ea. E foarte uşor să zici „20 de ani”. Cât ne ia? O secundă. Dar ăştia 20 de ani sunt alcătuiţi din câte 365 de zile fiecare, dacă faci socoteala, sunt vreo 72 de mii de zile, ceva înfiorător! În astea 72 de mii, ai tot felul de fluctuaţii: uneori nu simţi emisiunea, alteori nu simţi invitatul, alteori te-ai păcălit, ţi-ai luat plasă, sau a fost bine, sau a fost exagerat de bine. Vine rating-ul; noi am învăţat de-a lungul timpului că nu e obligatoriu să faci audienţă acu’, pentru că ea va veni, vine reziduala după tine, nu trebuie să faci acum (bate din palme) cu Andreea Marin! Va veni peste o săptămână, sau faci cu cine ştie cine de nu ştii de unde ţi s-a tras. Şi aştepţi, şi te fereşti, şi parezi! E o continuă scrimă, e o eschivă, ba cu umărul, ba cu capul, vezi cum faci! Aşa că nu-ţi dai seama când trec 20 de ani, pentru că ai treabă. Tot timpul ai treabă!

Problema intervine când ai experienţă, pentru că dacă eşti nou pe piaţă, te arunci ca înecatu’! Dacă eşti vechi pe piaţă, eşti şi pervertit, când vine vorba de invitaţi. Tu dacă te lansezi acum, habar n-ai, perfect, splendid! Dar dacă porneşti şi cu bagajul de „stai mă puţin, că ăsta parcă nu făcea”, clar te sperii şi, pe baza experienţelor – proaste! – acumulate în timp, începi: nu e bine, da de fapt e bine, da nu e bine! Şi după ce că ai îndoielile zilei de astăzi, le mai ai şi pe alea de acum 10 ani. E ca dracu! Sunt 20 de ani în care în fiecare dimineaţă, la ora 9 fără 5, te trec toate cele, iei Motilium şi Debridat, mamă… Ultima oară când am păţit chestia asta am ajuns la spital, deci nu mai sunt nici eu ce eram! (PR-ul Kanal D intervine: „Ştii cum e, în fiecare dimineaţă la 9 fără un sfert te uiţi să vezi audienţele”). Da! Tu sâmbătă te trezeşti după aia de vineri, ceea ce e corect, dar duminică te trezeşti după aia de sâmbătă, care n-a avut loc! Şi te gândeşti: „Mă, ce-au, mă? Mă, ce nesimţiţi! Nu s-a trezit nimeni!”. Şi dup-aia îţi dai seama că nu e ziua care trebuie. De Crăciun, de Paşti, de toate alea, nu contează, tu la 9 fără un sfert…

N-ai avut nicio zi în care să te trezeşti şi pur şi simplu să nu te intereseze?

Nu (râde). Mi-aş fi dorit, sincer, nu cred că e ceva mai plăcut. Am făcut 10 ani de matinal, din ăştia 20 de ani. Primul meu buletin de ştiri era la 6 şi un sfert. Dup-aia s-a mutat confortabil la un 6. Dup-aia ne-am mutat la 7 fără un sfert în televiziune, că Mircică (Badea, n.r.) a zis că el nu începe după buletinul de ştiri, aşa că eram singuri pe post la 7, că dementu’ a zis că el nu vrea să înceapă mai târziu: „Ce, ne face pe noi juma’ de oră?”. Aşa am intrat la Tele 7 ABC, dup-aia la Antenă, aşa că în toţi anii ăştia, am căpătat o altă belea: dacă văd o mică rază de lumină, oriunde, eu m-am trezit pentru că trebuie să merg la muncă! Şi îl şi aud pe Nea Gigi. „Tiiit-tiiit”, în faţa blocului din Pantelimon, unde locuiam, cu gândacii, cu toate alea, cu chiria, cu draci… Nu vrei să ştii! Deci ce înseamnă 20 de ani? Înseamnă mutat, cu chirie, dintr-un loc într-altul, ca o femeie nebună! Toate lucrurile care s-au întâmplat acum 20 de ani sunt inexplicabile acum, dar perfect logice dacă le pui în paradigma momentului cu pricina.

Dar anumite obiceiuri nu se schimbă.

A, tu vrei să revenim la subiect. Da, ai dreptate: nu se schimbă nimic! Cred că oamenii greşesc mult privind retrospectiv, pentru că uită să pună lucrurile în paradigma respectivă. Îţi dau un exemplu: o vedetă declară acum 10 ani cutare şi cutare lucru. Acu’ declară altceva. Şi apare în presă: „Când ai minţit? Atunci sau acum?”. Păăi… nici acum, nici atunci, pentru că atunci lucrurile erau diferite. Acum am copil, sau ce Dumnezeu am, atunci n-aveam, erau alte lucruri. Dacă priveşti retrospectiv, ce-am făcut în ultimii 20 de ani a fost nebunie şi inconştienţă, dar dacă te uiţi la dimineaţa în care am luat decizia, ai fi făcut la fel. Şi asta mi se pare minunat. „Ce au însemnat ultimii 20 de ani pentru tine?”. Sunt 20 de ani din viaţa unui om! Care are 45! Jumătate de viaţă. Cu iubiri, cu măritişuri, cu despărţiri, cu copii, cu lucruri care s-au întâmplat tot timpul PE LÂNGĂ televiziune! Pentru că, atenţie mare, televiziunea se împarte în două categorii: televiziunea de zi de zi de zi de zi de zi… Şi televiziunea săptămânală. Care nu-i totuna. Că una e să faci în fiecare zi şi alta e să stai relaxată şi să fii această divă-maradivă care îşi permite una pe săptâmână. Păi după una pe săptămână, normal că mă duc şi eu în Baleare. După una pe zi, nu mă mai duc în Baleare, am noroc dac-ajung la Urlaţi! Îndrăgosteşte-te, desdrăgosteşte-te, ceartă-te cu mă-ta, ceartă-te cu tac-tu, ceartă-te cu iubitul, îndrăgosteşte-te de iubit, mărită-te, trăieşte, divorţează, creşte copil! Pe lângă a avea în fiecare zi intervalul dintre ora 13.00 şi ora 20.00 blocat!

Şi atunci, în ăştia 20 de ani, nu ai avut şi un moment de „ajunge, nu mai vreau!”. Sau „ajunge, mă mut o dată pe săptămână”?

Sunt puţini oameni care pot să facă în fiecare zi. Nu-i păcat? (zâmbeşte) Adică dacă poţi să alergi maratonul, nu-i păcat să faci 100 de metri garduri?

Deci te expui cu bună-ştiinţă.

Sigur că da! Mai mergem pe la spital, mai băgăm o perfuzie, mai râde lumea, mai facem ceva frumos. Să fie bine, să nu fie rău! Îi admir teribil pe frăţiorii Răzvan şi Dani, care nu numai că fac matinal, dar fac matinal zilnic…

Şi „X Factor”, mai nou.

Şi „X Factor”! Ceea ce, mă rog, după părerea mea e greşit. Dar nu e treaba mea. Oricum, mă umplu de bucurie, pentru că ştiu ce înseamnă să faci treaba aia, dar fără prietenie şi frăţie nu mergea, cum nici la noi n-ar fi mers. Cum la nimeni nu merge. Nu merge cu partener, decât dacă între cei doi există devotament până la moarte.

Dar tu ţi-ai petrecut o bună parte din anii tăi de televiziune cu un partener, Mircea Badea.

Şi nu orice partener.

După aceea ai rămas mai degrabă singură, adică nu cu parteneri de genul ăsta, cu rolul ăsta.

Mircea era jumătate din mine. Mircea era jumătatea revoluţionară, era ăla care iniţia, care genera. Noi acţionam unul pentru celălalt ca nişte zburători de la trapez (începe să gesticuleze larg). Lansam o idee, care habar n-aveam unde se va duce, şi o lăsam elegant la celălalt, care o prelua şi o ducea mai departe într-o direcţie… Era ceva absolut fabulos. Când ne ieşea. Şi cel mai adesea ne ieşea. Dup-aia ne plângeam cât suntem de săraci şi de proşti, ce viaţă de c…t avem. Minunate lucruri, extreme…

Cât de greu ţi-a fost să faci o emisiune fără Mircea?

Nu m-a întrebat nimeni asta, deşi era evident că trebuia întrebat la un moment dat (face o pauză de câteva secunde). A fost… fabulos. Am primit telefonul de la Pro TV. Mircea cunoscându-mă cum se cunoştea pe el, a prevăzut că eu voi spune nu, în afara cazului în care ar veni şi el. Şi a venit Mircea şi mi-a spus că mă omoară cu bătaia. În glumă, desigur. Dacă nu mă duc. Mi-a zis: „Dacă ţi s-a oferit o oportunitate, dacă tu crezi că poţi, dacă noi credem că e bine, nu te lega de chestia asta!”. Dar după atâţia ani, nu poţi! Crede-mă că am adormit plângând şase luni. Pentru că lansam ideea şi ştiam c-o ia. Şi el nu mai era acolo. Am plâns îngrozitor, fără Mircea a fost cumplit. Nu mai era nimic obişnuit, nu mai aveam o mână! Am plâns, am plâns, am plâns ce-am plâns, dar a meritat. Mircea a fost ăla care m-a susţinut de-a lungul vieţii ăsteia indiferent de orice. Oricât de puţin ar fi crezut în lucrul pe care-l fac, Mircea a fost lângă mine şi a zis: „Facem aşa. Dacă tu crezi că-i bine, facem aşa”.

S-a pus problema să faceţi ceva împreună, la Pro TV?

Au existat discuţii, dar eu nu consider că Mircea e un tip atât de influenţabil încât să fie „luat cu”. A hotărât să vină singur la un proiect în Pro, n-a fost un moment fericit pentru el, s-a retras repede. Eu înţelegeam intim mecanismul Pro. Îmi plăcea, era extrem de disciplinat şi ferm. Adică hai să fie bine, să nu fie rău, înţelegi ce spun. Cu Mircea nu merge aşa. Trebuie să-l iei într-un anume fel, să împachetezi treaba, în sfârşit. Aşa era atunci, acum nu ştiu cum e, dar la vremea respectivă nu s-a adaptat, a avut discuţii cu oameni pe care nu i-a înţeles – şi pe care eu îi adoram -, şi a fost foarte rău, c-am picat la mijloc, n-a fost bine deloc.

Însă profilul tău a crescut enorm, cât ai fost la Pro TV. Ţie ţi-a priit schimbarea asta profesională.

Mi-a priit pentru că am înţeles spiritul Pro. Nu ştiu dacă mulţi au înţeles, dar la mine e pe cifre: eşti sau nu eşti, e foarte clar!

Care e spiritul Pro, adică?

E… un miros, e o chestie pe care o ai sau n-o ai. La un moment dat, în anii ăştia de absenţă, am negociat cu alte posturi de televiziune şi chiar am fost invitată într-o conjunctură în care m-am ridicat şi am spus: „Îmi miroase tricoul. A Sârbu. Nu mă pot muta aici”. Şi a trebuit să plec şi nu m-am mai întors niciodată acolo. Nici în glumă, n-am mai răspuns nici la telefon. Spiritul Pro este, cumva, competiţie. Şi trebuie să înţelegi fenomenul. La Pro, eu nu luam leafă ca să fac emisiune.

Eu luam leafă ca să fac emisiune şi să ridic ştirile. Pe mine mă interesa ce vine înaintea mea, încât să pun umărul ca s-o „ridic” pe Esca, Esca să schimbe preşedintele sau treaba ei ce vrea să facă, ea să-l lase p-ăla cu filmul de după ea, şi împreună să facem bloc. N-avea cine să se bage acolo. Din momentul în care începeam eu şi până se termina filmul cu palme şi picioare, era bloc! Şi ideea era să facem blocuri peste tot. Unde puteam, să ne susţinem, să ne înţelegem. Dacă faci audienţă degeaba, n-ai bucuria performanţei. Faci audienţă ca să faci audienţă? Nu e suficient. Îmi trebuie un scop. Făceam audienţă ca să facem o campanie, făceam audienţă ca să… nu ştiu.

Şi emisiunea era teribil de profitabilă, în perioada aia.

Da, era, dar am luat multă bătaie la început, crede-mă. Noi am inventat slotul ăsta. În 2000, am zis hai să încercăm. Şi ne-am luat bătaie de la toată lumea, de la reluarea de la Acasă. Mă bătea în fiecare zi! Şi mă duceam în fiecare zi şi plângeam: „Dom’le, vă rog frumos, schimbaţi reluarea!”. „Betty cea urâtă”, cel puţin, m-a pus jos! Reluarea de pe Acasă! Iar eu făceam pe Pro cheltuieli, cu draci bălţaţi, cu balet. Mă gândeam la bani, cât am cheltuit, iar ăia mă băteau fără să vină la serviciu. Stăteau acasă şi mă băteau aşa, pur şi simplu! Foarte rău. Atunci am stat şi am tras şi după vreo şase luni – un an, a început să se vadă. Şi s-au adunat, am început să împachetăm şi am început să ne creştem vedetele proprii.

Pentru că, ştii cum e, la început cumperi en-gros, apoi îţi faci tu grădinuţa ta. Şi am început să lansăm vedetele din care trăim astăzi. Daaar, va veni ziua – dacă ăştia (gesticulează către PR-ul Kanal D) nu mă dau afară în şase luni, un an – în care-i vom rupe pe micuţi şi vom începe să creştem vedetele proprii. Ideea e să nu mă dea nimeni afară, pentru că eu sunt îngrijorată. Competitivitatea de la Pro nu mi-a dispărut niciodată: tu trebuie să-i baţi pe micuţi. E adevărat că, acum, ei se bat cu biluţe de hârtie şi e foarte greu să te bagi între ei cu diamante. Ai mai puţine diamante decât au ei hârtie, ei se bat mai fâşneţ, tu până scoţi diamantul…

Cert e că în 2006, totul părea ideal.

Era ideal.

Cu toate astea, ai ales să pleci.

Aha. Nu e minunat? (râde)

Şi totuşi: de ce ai plecat?

Cred că obosisem. Şi cred că, la un moment dat, tot mi s-ar fi întâmplat ceva. Cred eu. Să scadă audienţele, ceea ce m-ar fi înnebunit. Aş fi preferat orice altceva. Ştii cum e, în fiecare zi te gândeşti: „Aoleu, aoleu, aoleu, mai mult de atât nu se poate!”. Noi atâta ştiam – opt puncte (de rating, n.r.), 30 share (cota de piaţă, în procente, n.r.). Începea în aprilie să mai scadă, apoi intram în vacanţa de vară. Dar te gândeai în fiecare zi la asta… Nu ştiu.

Pe de altă parte, şi asta face parte din spiritul Pro, nu?

Da. La Kanal D, la Pro TV, la Antena 1, problema nu e neapărat ce fac ceilalţi. Dacă eşti dobitoc, da, te uiţi la ceilalţi. Pe mine, televiziunea m-a învăţat că e bine să te uiţi la staţia ta. La pătrăţica ta. La Pro, era nasol, pentru că dacă tu nu făceai 8 cu 30, te uitai la filmul cu palme şi picioare, te uitai la Esca, era naşpa, pentru că te băteai cu staţia. Cum ar fi fost să facă staţia 6 şi tu 5. Ar fi însemnat să tragi staţia în jos. Tot timpul trebuie să faci cât staţia sau mai sus. Trebuia să te trezeşti de dimineaţă şi să faci ce face staţia. Care avea putere. Am crezut că dacă e staţia mai mică, cu putere mai mică, o să fie mai simplu… Nu-nu-nu-nu! E mai al dracu’! Pentru că dacă staţia face atât şi tu nu faci atât? „Nici atât n-am fost în stare să fac! Asta înseamnă că s-am terminat”. Suicidal, alea alea.

Dar de-asta ai ales un post mai mic (Romantica, n.r.), din cauza presiunii? Sau şi din ideea de a construi ceva nou?

E atât de simplu încât o să te uimesc: nu sunt în stare de altceva. Pune-mă să fac proiectele complicate, luxuriante de pe piaţă, în acest moment, şi nu sunt în stare. Pentru că am înţeles cum e cu toate bolile tuturor vedetelor, dramele din spatele zâmbetului, le ştiu pe toate. Şi crede-mă, consumator de emisiuni de scandal ca mine n-ai văzut! Întreabă-mă ce vrei despre cine vrei tu! Ştiu despre Simona Traşcă şi despre frăţiorul ei, care e angoasat la puşcărie! Toate tragediile pe care le ascund aceste femei, pe mine m-au şocat. Mi-am dat seama că nu mă interesează deloc. Simona Traşcă, nu mă interesează deloc. Da deloc! Şi zic: „Cum procedăm? Că dacă vine femeia aia în emisiune, o să încep să-i casc în faţă”. O iau: „În legătură cu drama…” (sforăie teatral). Deci nu ştiu altfel. Pe mine mă interesează ce mai face Cotabiţă, mă interesează foarte tare ce face Andreea Marin. Pe ea o interesează ce fac eu, că-i dau telefon de azi pe mâine şi vine. Mă interesează ce face Ştefan Bănică azi.

Deşi nu e nedrept faţă de tine, hai să comasăm anii ăştia cu Romantica, Prima, Local TV Network într-o singură perioadă. A părut una de căutare, pentru tine.

N-am căutat foarte mult. Am căutat stabilitate, pe mine mă interesa foarte mult să am echipa lângă mine, ăsta a fost scopul. Când s-a putut, s-a putut, când nu s-a mai putut, ne-am ridicat şi am ieşit. Hai să zicem că eu aş fi fost haotică, cum insinuezi şi foarte bine faci. Dacă fiecare dintre membrii acestei echipe – care şi ei au familii, copii, nu sunt ca nişte valize pe care le iei după tine -, dacă fiecare a hotărât la fel, înseamnă că ceva am gândit noi. Nu suntem mai proşti decât înainte, suntem mai deştepţi, mai păţiţi, am văzut… Ăştia, ăia, toţi au senzaţia că ne fac din vorbe, ceea ce e foarte bine. Tu stai mut. Ştii că ai văzut, recunoşti de la distanţă, toate trucurile tuturor. Le vezi de la televizor, le vezi prin ecran. Ale lor, ale tale, ştii exact cum să parezi, până unde poţi să te duci. Avantajul de a fi bătrân.

După anii sus-menţionaţi, a venit şi prima perioadă de pauză de TV din cariera ta.

A fost o perioadă pe care, dacă aş putea s-o uit, ar fi genial. Pentru că m-am îmbolnăvit în perioada aia, pentru că am fost la Viena în perioada aia. Pentru că totul, pentru mine, n-a fost „înainte şi după Pro TV”, deşi mi-aş fi dorit, a fost „înainte şi după Viena”. Nu e Pro-ul, care a durat şase ani, e Viena, care a durat trei luni. În care, însă, am avut Pro-ul lângă mine, cumva, dacă înţelegi ce vreau să zic. Fizic, acolo. În sala aia de operaţie, era un om îmbrăcat cum trebuia (Adrian Sârbu, n.r.), care stătea la telefon cu cine trebuia. Şi eu ştiam că e ok. Încrederea aia oarbă, de ani şi ani, din fiecare zi, s-a confirmat. Am avut dreptate. Eu habar n-am avut pe ce lume trăiesc. A ştiut altcineva pentru mine. Dar atunci, când muream şi ştiam că se întâmplă, mi-a zis: „Toţi ăştia îţi spun c-o să mori. Eu spun că nu. Ai încredere în mine? (dă din cap) Facem echipă şi ieşim de-aici”. Şi aşa am ieşit eu de-acolo.

În ce relaţie ai rămas cu omul respectiv, de-a lungul anilor. Mă gândesc că a fost totuşi o perioadă dificilă după plecarea din Pro TV.

N-a fost în niciun fel. Pur şi simplu m-a uitat. Vorbim despre o prietenie, despre o relaţie, despre o simbioză. Eu mă hrănesc de-acolo. Îmi aduc aminte ce mi-a spus despre cineva care îmi făcuse rău de tot, atunci când m-am dus să-i zic şi l-am întrebat ce să fac. „Uită-l!”, mi-a zis. Şi m-am temut că aşa va gândi despre mine. Şi aşa s-a şi întâmplat. Până în momentul în care s-a pus problema de mai devreme. Şi s-a dovedit nu numai că nu, dar a venit cu mine, ceea ce putea să nu facă. Eu am văzut nişte lucruri, am văzut priviri, am înţeles cum e cu prietenia şi cu loialitatea pe viaţă.

Ai vreun…

Regret? (râde)

Nu, voiam să te întreb dacă ai ceea ce ai putea numi un prieten adevărat dintre cei cu care ai împărţit de-a lungul timpului platourile TV?

Badea. Badea… Cea mai bună prietenă a mea e Andreea (Godeanu, producătoarea lui Teo, care a fost alături de noi în timpul interviului, n.r.). Dar ea nu apare la televizor. Cu Mircea sunt umăr în umăr, cu atât mai mult cu cât el se încordează foarte mult înainte de marile mele încercări. Se încordează atât de rău încât mă încordez şi eu şi mai rău. Când am venit la Kanal D, Mircea era în spatele meu tot timpul. Orice aş fi făcut.

Ai spus că te baţi cu diamante, iar concurenţii, cu biluţe de hârtie.

La un moment dat se vor termina diamantele, aşa.

Da. Cum te pregăteşti pentru momentul ăla?

Eu n-am ştiut că vin ăştia. Habar n-aveam. Habar n-aveam că în momentul în care pun mâna pe telefon, cu o săptămână înainte de prima ediţie, şi o sun pe Răduleasca la Monaco: „Ce faci tu? Păi uite, ce să fac, vin la tine”. Când pun mâna şi o sun pe Andreea Marin: „Ce faci mâine? Păi vin la tine”. Prin asta n-am trecut niciodată. Am mai avut şi noi invitaţi, la viaţa noastră, la Pro, dar trebuia frăgezit invitatul. Eu zic „sărut mâna” pentru biluţele de hârtie. Pentru că datorită lor mi se întâmplă mie ce mi se întâmplă.

Apropo de asta, ce înseamnă „grădinuţa” de care vorbeai mai devreme?

Când eram noi mici, a venit la noi Costi Ioniţă, în perioada Umberto Tomassi (pseudonimul lui, n.r.), în care încerca să se regăsească.

Tu ai fost blamată pentru perioada…

Costi Ioniţă? Da. Dar a venit Costi Ioniţă, de mână c-o fetiţă, ca să rimeze. Pe fetiţă o chema Andra. Acum, întrebare, din partea stimatului telespectator: „De ce n-aţi adus-o pe Andra?”. Pentru că Andra e minunată şi e foarte loială şi mi-era teamă ca nu cumva să vină. Pentru că dacă Andra venea – e punctul meu personal de vedere -, eu dac-aş fi fost în locul lui Măruţă, făceam urât. Şi atunci noi am fi putut să ne folosim de calităţile morale ale Andrei ca să facem o chestie… neloială. Şi ar fi fost urât. Şi atunci n-am invitat-o, de teamă să nu vină! „Măruţă nu vine?”… „Are treabă!”.

Deci vrei o competiţie loială.

Nuuu, nu vreau competiţie loială! Vreau o competiţie care să nu se lase cu durere de suflet. Vreau să le rupem picioarele şi să le spargem capetele, dar să nu ne frângem sufletele. Asta nu suport. Eu mă bat cu tine, câtă vreme ştiu că-ţi sparg capul. Dar când tu vii şi-mi spui: „M-ai întristat”… M-ai pus jos. Până aici.

Şi crezi că în 2013 mai poţi face „grădinuţa” de vedete ca pe vremuri?

Cum să nu? Păi eu nu eram pe piaţă când s-a lansat asta mică, Nicole Cherry. Că să mor de n-o auzeam eu prima. Păi Andrelele, eu le-am auzit pe la nu ştiu ce nuntă. M-am uitat pe casetă şi a doua zi le aveam în emisiune. Două fetiţe de 14 ani. („Hi-Q”, îi şopteşte Andreea Godeanu). Hi-q, da! Din cinci tot îţi aleg doi. Nu se poate, mai ales că avem şi noi urechi, ştim şi noi ce ar putea să meargă. La un moment dat m-a sunat Mihai Trăistariu: „Am şi eu un prieten, Paulică Surugiu”. Să mor! Fuego?!

Îl aduci?

Paulică Surugiu? Este briliant! Diamant cu 57 de faţete. Este ce trebuie! Eu nu pot să mă uit la Simona Traşcă cu fie-mea. Nu de alta, dar fie-mea este pudibondă.

Ce vrei în aceste prime şase luni pe care le doreşti de la Kanal D?

Să mă liniştesc dracului puţin! Da’ nu pot. (urlă teatral şi râde).

Despre ce o să vorbeşti cu Ştefan Bănică, în ediţia de azi?

Despre ce vrea el! El va veni şi se va aşeza pe un scaun. Eu îmi voi spune rugăciunile şi vom porni la ce vrea el. Despre baloane, de ce au purceii aripioare, orice!

N-ai de gând să-l îndemni în nicio direcţie? I s-au întâmplat chestii semnificative, recent.

Eu?! Am îndemnat eu vreodată pe cineva?! Doamne, cum am tăcut! Am tăcut cu o putere… Eu tăceam şi ei spuneau. Şi aşa am generat ştiri. Deci asta e strategia: taci mult. Nu rata o bună oportunitate de a tăcea!