Deși vocea inconfundabilă (bașca spontaneitate și fler, bineînțeles) e cea care l-a consacrat, comentatorul Emil Grădinescu (Dolce Sport) n-a stat pe gânduri când l-am provocat la o discuție despre prima dragoste: tobele!
Deși vocea inconfundabilă (bașca spontaneitate și fler, bineînțeles) e cea care l-a consacrat, comentatorul Emil Grădinescu (Dolce Sport) n-a stat pe gânduri când l-am provocat la o discuție despre prima dragoste: tobele!
A venit la ședința foto cu un tricou cu Dream Theater – americanii sunt o pasiune oarecum recentă, dar Emil adoră rock-ul progresiv încă din liceu – și ne-a povestit de-a fir a păr idila lui cu instrumentul, între reprize de „mângâiat” bateria.
Interviu realizat de Alex Bălă
Emil Grădinescu: În liceu cred că am început. Liceu însemnând clasa a șasea – a șaptea. Am cântat cu Laurențiu Cazan, la Hașdeu, în Buzău. Am cântat și cu el, am cântat cu mai mulți. În facultate ne-am făcut o trupă, cu care am dus-o destul de bine bănește, vreau să spun (râde). Pentru că am avut cântări. Cântam la nunți și ne întrețineam din banii ăia. În București și pe lângă București. Am dus-o chiar bine. Cântam și în locuri mai spălate. Am avut o vară întreagă la Eforie Nord, la Debarcader, era o terasă mișto pe malul mării. Am cântat pe la diverse festivaluri, avem un disc. O față de disc, de fapt. Penibil… Dacă îl asculți acum, nu știu pe unde să mă ascund. Dar asta e, erau anii ‘80.
E.G.: La început am învățat singur, dup-aia mai furam de la câte unul, altul. Nu neapărat lecții, doar mă uitam la ei. Apoi mai era și o metodă de bătut tobe, se găsea prin comerț prin anii ‘80. Am dat și atestat! Am învățat, pentru că trebuia să știu note. Și am citit cartea, am învățat-o. Țin minte că am dat atestat pentru cântarea asta de la mare, ne trebuiau atestate de liber-profesioniști. Și atestatele astea aveau diferite grade: șef de orchestră, care era cel mai bine plătit pe seară, pentru că restaurantul era obligat să te plătească cu o anumită sumă. Mai erau gradul I, gradul II și III. Șeful de trupă, Goșa Bucur îl chema, vorbise prin minister, avea tot felul de relații – Hegheduș era atunci ministru -, să ne dea niște atestate, el voia să fie șef de orchestră, ceilalți să aibă I sau II, să fim plătiți bine. Culmea e că în comisia de atestare era tatăl lui Vlad Enăchescu! Nu mă știam cu Vlad, n-aveam nicio treabă, oricum, m-am mai întâlnit cu Voicu Enăchescu de mai multe ori de atunci. Totul părea aranjat, ne-am urcat pe scenă să cântăm, să le arătăm ceva. Și dintr-o dată apare Hegheduș. S-a schimbat toată lumea la față, cei din comisie, s-a schimbat atitudinea. A început să țipe unu’ din comisie la noi: „Ce-ați venit îmbrăcați așa, nu știți că ăsta e un moment festiv, trebuia să veniți la costum și cravată!”. Am cântat nu știu ce piesă, apoi ne-au pus la partituri. A venit Ion Cristinoiu, Dumnezeu să-l ierte! Clăparul, care altminteri era fan Sigismund Toduță, se uita la partituri și mai făcea „ping” (mimează că atinge o clapă)… mai stătea 30 de secunde… „ping”
E.G.: Cântam piesele noastre. Aveam pretenția să fie un fel de new wave. Mă rog… Punct! (râde) Mai cântam „I Just Called To Say I Love You”. Țin minte că a venit o dată unu’ la noi, la scenă, și a zis: „Cântați-mi-o și mie p-aia, Adesgo!” „Care?” „Aia, mă, Adesgo To Say I Love You!” Mai erau „Eye of the Tiger”, „Suzanna”, „Material Girl” de la Madonna…
E.G.: Eu am avut o piesă care, absolut misterios, a stat vreo două săptămâni în topul „Săptămâna”, pe locul 1! Top făcut de George Stanca, pe vremea aia. Jur că n-am vorbit cu el! Chiar și acum suntem în relații mai mult decât încordate. Nu știu cum s-a întâmplat. Dar s-a terminat facultatea și s-a pus problema: „Băi, ce facem mai departe?”. Eu deja învățam bine, eram mai tocilar așa, aveam anumite planuri, eram deja însurat. Soția mea, Dumnezeu s-o ierte, a zis: „Nu cred că e de tine. Hai să facem ceva aici, mai bine”. Mă angajasem deja la APACA, reușisem prin alte artificii, că pe vremea aia erau orașe închise, nu puteai să te angajezi în București, numai prin Râmnicu Sărat ajungeai la București. Ceilalți au zis: „Noi mergem mai departe”, au găsit un alt toboșar. Vara următoare ne-am întâlnit cu ei – eu fiind funcționar în cadrul economiei socialiste planificate, în concediu cu soția la mare – la Amfiteatru, la Olimp. Cea mai mișto terasă! Erau super băieții, tatuați, vopsiți, cu gagici pe ei, țoale! M-am așezat la masă, am văzut programul… Aoleu, ce rău îmi părea! După câtva timp am aflat că ăla a divorțat, ălălalt a divorțat, ăla s-a lăsat. (râde) Și cam asta a fost.
E.G.: Am mai cântat așa, sporadic. Mai făceam niște petreceri la Eurosport, unde unul dintre sunetiști e Balauru’, de la Trooper. Bun chitarist! Și venea cu trupa, așa că m-am mai jucat așa, un pic. Dar doar cu prietenii, la petreceri.
E.G.: Ba daaa, ba da. Dar au fost două-trei decizii mari în viața mea pe care le-am lăsat în seama soției. Eu eram între și între, nu știam ce să fac.
E.G.: Da da, eram o gașcă acolo în Buzău. Și era cineva care avea relații cu niște piloți, care tot aduceau discuri. Țin minte că am muncit într-o vară… Eram clasa a noua, cred, și voiam să-mi cumpăr „Starless and Bible Black”, de la King Crimson, și costa 175 de lei, țin minte și acum. Mama n-avea să-mi dea, tata la fel, eram patru inși pe un salariu. Și m-am dus și am muncit vara la roșii, la sere, la Buzău. Am cules roșii, mă sculam dimineața la 5, frumos, mă duceam, veneam rupt de oboseală… Dar mi-am cumpărat discul. L-am ascultat de l-am tocit! Până când mi l-au luat. Chiar azi-dimineață mă gândeam: cum am pierdut eu discul ăla?! Mi l-a cerut cineva, dup-aia mi-a zis că l-a dat altcuiva, cum se întâmplă.
Ascultam pe vremea aia Yes, Led Zeppelin, Deep Purple. Apoi a apărut Mahavishnu Orchestra, eram înnebunit! Și acum, când ascult „Birds of Fire”, mi se ridică părul de pe mâini.
E.G.: Pe Dream Theater i-am descoperit când eram în Japonia, în 2002, la Cupa Mondială. M-au sunat niște prieteni din România: „Băi, au cântat unii de ne-au omorât, la ziua Americii, la ambasadă!”. Și am primit niște înregistrări video – nu-i ascultasem până atunci -, apoi m-am dus după ei, când am aflat cine sunt. M-am dus după ei la Viena, într-o iarnă. Mamă, era prin februarie, iarnă grea, abia a plecat avionul, am luat-o și pe Carmen (Trandafir, n.r.), a doua soție. A fost frumos de tot, s-a cântat înăuntru, era altfel sunetul. După ce-am ieșit de-acolo, am aflat că urmează să vină în București, la 300 de metri de casa mea, la Romexpo! (râde) Dar nu-mi pare rău.
E.G.: (fără să ezite) Phoenix. Phoenix. Deci am și acum în ureche – și nu exagerez și n-o spun pentru revistă -, dar atât de șocat am fost de sunet, de ce am auzit acolo. Mă bătuse un prieten la cap: „Băi, Phoenix, Phoenix, să vezi ce cântă ăștia”. Cred că aveam vreo 13-14 ani. Eram la Buzău, la Casa Sindicatelor. Sala era plină, gemea de lume. S-a stins lumina și au început. Tocmai scoseseră „Cei ce ne-au dat nume” și m-a izbit sunetul ăla de chitară al lui Nicu Covaci, parcă era material. Vuuuf! M-a marcat profund. Știi că sunt expresiile astea de genul „mi-a schimbat viața”, dar am ajuns acasă și tremuram, eram pe altă lume! Și am rămas fan Phoenix. Când au plecat, parcă mi-a plecat fratele. Iar cu Țăndărică am cântat la Mamaia odată, după un Dopo Festival, am cântat cu trupa aia, Pacifica.
E.G.: Cred că Phil Collins, la Lisabona. Am făcut și o prostie atunci. Eram foarte nerăbdător să-l văd și concertul era a doua zi după un meci Anglia – Portugalia din sferturile de finală ale Euro 2004. Fază importantă, de gol al portughezilor, și în loc să spun că Rui Costa îl driblează pe Phil Neville, spun că-l driblează pe Phil Collins! (râde) Și l-am văzut pe Vlad Enăchescu, era sub pupitru, făcea pe el de râs! „Ce-ai mă?!” „Băi, prostule, ai zis Phil Collins!” Dar a fost mișto concertul. Mi-a plăcut că tipul a intrat direct cu solo de tobe, ca să știm o treabă!
E.G.: Am început cu Billy Cobham, ți-am zis, cu Mahavishnu Orchestra. Tehnică fantastică, viteză, ziceai că e tractor! John Bonham (de la Led Zeppelin, n.r.), mai colțuros, știi, bădăran așa, dar mișto de tot! Ah, și Ian Paice (Deep Purple, n.r.) La fel, ce tehnică, ce viteză! Mike Mangini, pe care l-am văzut cu Steve Vai în 1999. O ambidexteritate incredibilă. Are și recordul de viteză la lovituri individuale, avea 20 pe secundă, făcusem socoteala. Mai sunt Vinnie Colaiuta (Frank Zappa, Sting, Eric Clapton, printre alții, n.r.), Manu Katché (Peter Gabriel, Sting, n.r.). De la noi, Țăndărică, pe vremuri. Chiar un toboșar spectaculos, instinctiv și mișto, foarte bun!