În această duminică, pe 17 octombrie, o vom vedea pe renumita Suleika Jaouad, scriitoare, jurnalistă şi speaker motivaţional. Aceasta visa să devină corespondent de război, dar un diagnostic necruțător i-a schimbat total viața.
Totuși, Suleika Jaouad nu a încetat să scrie. Pe patul de spital a început un jurnal, apoi a deschis un blog, iar în scurt timp a susținut o rubrică apreciată de foarte mulți cititori, în New York Times, cu titlul „Viața întreruptă”.
Seria ei de articole pentru New York Times a fost distinsă cu Premiul Emmy. Alte articole au fost publicate în The New York Times Magazine, The Atlantic, The Guardian, Vogue, Paris Review, Los Angeles Times, Glamour și pe site-ul NPR.
În discuția de duminică, de la „Garantat 100%”, scriitoarea Suleika Jaouad vorbește despre semnificațiile complexe ale cuvântului „vindecare”, dar și despre volumul său, „Între două lumi”, apărut recent și la noi, la editura Humanitas.
Cartea este povestea acestui parcurs prin coșmarul bolii, al schimbărilor interioare, al modificării fundamentale a relațiilor cu ceilalți, o relatare a vindecării, dar și a dificultăților enorme de a reveni la viață.
TV Mania: Cine sunt invitații care ne vor încânta în acest sezon?
Cătălin Ștefănescu: Sezonul s-a deschis cu o mare personalitate a lumii culturale, Wynton Marsalis, singurul muzician din lumea asta care a câștigat un premiu și pentru jazz, și pentru clasic, cu care am avut norocul de a avea o comunicare foarte bună.
Îl avem ca invitat și pe Radu Umbreș, un antropolog foarte interesant, care va explica lucruri pe înțelesul tuturor, cu răbdare și cu un anumit tip de căldură, lipsit de orice formă de aroganță și de omnisciență, în genul „Îți spun eu cum stau lucrurile, și nu altfel!”. Cu el am stat de vorbă despre fenomenul reticenței față de vaccin, despre pandemie, despre felul în care îți vezi propria istorie, despre lucruri pe care e sănătos să le aduci, din când în când, în discuție.
Am stat de vorbă, de asemenea, cu Suleika Jaouad, autoarea cărții „Între două lumi”, care va fi foarte emoționantă pentru cei care o vor vedea, așa cum este și cartea însăși.
E o ființă care povestește foarte frumos și care are niște răspunsuri foarte interesante și foarte interesant țintite și formulate, chiar și atunci când aceasta presupune că se uită cu mai mare atenție asupra ei însăși.
Suleika e cineva care a atins performanța de a ști să te exprimi simplu, foarte limpede și extrem de satisfăcător, aș zice eu, pentru cel care te urmărește. Mi se pare că bifează toate căsuțele necesare la ora asta pentru a realiza actul de comunicare.
Le vom mai oferi, celor care ne urmăresc, întâlnirea cu actrița Charlotte Rampling, pe care am filmat-o în Catedrala Evanghelică de la Sibiu.
A fost o comunicare ieșită din comun. Este vorba despre lucruri profund legate de meseria de actor, pe care le spune Charlotte Rampling de-a lungul acestui interviu.
E și un privilegiu în sine să se pună pe povestit cineva care a lucrat cu Visconti, cu Liliana Cavani, cu Alan Parker, cu Woody Allen, cineva care îți mărturisește că Woody Allen ceda atunci când ea îi spunea: „Aș adăuga ceva de la mine în replica asta”, iar el îi spunea: „Sigur că da, filmăm, dar hai să filmăm și o dublă cum am scris eu, exact cum am scris eu”, și întotdeauna în montaj intrau numai cele pe care le scrisese el.
A fost un dialog cu totul extraordinar, pe care mi-l aduc aminte cu mare plăcere și abia aștept să-l difuzăm.
Și, deloc în ultimul rând, avem o întâlnire unică, aș spune, cu Beth Hart, cântăreață, compozitoare, interpretă de muzică blues, rock, undeva la frontieră între zonele astea și una dintre marile voci ale lumii.
Am filmat-o pe scena teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. E o voce foarte recognoscibilă, unii spun chiar că e prima apariție importantă de la marile voci. Dar ea refuză hiperascensiunea în sferele înalte ale industriei spectacolului, cu toate că e poziționată foarte bine.
Beth Hart a făcut o explorare a propriului ei interior cum rar se întâmplă. Multă lume știe că Beth Hart suferă de tulburare afectivă bipolară, e un lucru pe care ea îl relatează fără nici o problemă, dar aici a intrat profund în lucrurile astea și realmente a făcut ceea ce se numește o coborâre în adâncurile ei, ca să povestească, spre beneficiul celor care suferă de așa ceva, dar și spre beneficiul celor care ar trebui să înțeleagă ce-i aia.
Și totul a culminat cu un lucru unic, după știința mea. Într-un mod cât se poate de spontan, Beth Hart a cântat două piese în emisiunea pe care am înregistrat-o la Râmnicu Vâlcea.
Și nu e vorba doar despre faptul că a cântat două piese, ci că le-a cântat într-un fel anume. E o ființă de o tandrețe absolut minunată și este un interlocutor foarte deschis. Așteptăm cu mare nerăbdare să oferim toate aceste ediții celor care au chef să le vadă.
Ce răspunsuri ne oferă emisiunea în criza în care ne aflăm?
Ce încercăm noi, la „Garantat 100%”, de fiecare dată, este să dăm niște exemple de oameni care s-au dedicat în așa măsură meseriilor lor încât se confundă cu ele, le fac cu pasiune, cred în ceea ce spun și le pasă de semeni. Sper că lucrul ăsta se vede și insuflă o formă de inspirație în cei care ne văd.
Este felul nostru de a face și de a înțelege, de a practica ideea de televiziune publică. Mai sunt și alți colegi care fac lucruri de felul ăsta. E o mare bucurie că, deși suntem difuzați într-o zi dificilă, la o oră dificilă (deși tipică pentru emisiuni culturale, în Europa și în America), am câștigat public în ultimii ani.
Faptul că ni se mai alătură niște lume, că ne vede pe internet, că am câștigat public de când a început pandemia, e un lucru care ne dă speranță. Nu ezit să le mulțumesc, de fiecare dată, celor care sunt alături de noi, dar și celor care ne descoperă.
Cum s-ar uita adolescentul Cătălin Ștefănescu la „Garantat 100%”?
Cred că s-ar uita cu oarecare atenție, pentru că, pe vremea când eram adolescent, de fapt, într-o post-adolescență, mă uitam la singura televiziune la care te puteai uita atunci, Televiziunea Română, și îmi aduc aminte că am fugit de la școală să văd emisiunile lui Tudor Vornicu, pe unele dintre ele mi le aduc aminte extrem de bine și acum.
Era ceva foarte special, ceva foarte diferit de peisajul de la Televiziunea Română, până la un moment dat. După care am descoperit – e adevărat, mult mai târziu, în perioada studenției – emisiunile culturale de la televiziunile franțuzești, apoi de la televiziunea italiană, de la televiziunea germană, cu prieteni care știau germană și mai traduceau, cu prieteni care vorbeau italiană, cu colegii de la facultate care te mai ajutau la lucrurile astea.
Ori, să-i descoperi pe Bernard Pivot, pe Frederic Mitterand, toate lucrurile astea (care nu mai spun mare lucru, pentru mulți, la ora asta) au fost o formă de școală și mă uitam, cu răbdare, la multe dintre orele emisiunilor lui Iosif Sava, „Serata muzicală TV”.
Așa cum mă uitam și la ceea ce se numea o emisiune de divertisment, emisiunea care s-a numit „La sfârșit de săptămână” sau „De la A la infinit”, făcute de Tudor Vornicu. Mă mai uitam la emisiunile lui Alexandru Mironov, la emisiunile lui Andrei Bacalu.
Apoi, m-am uitat la TVR la emisiunile Adelinei Patrichi, care a făcut o muncă de pionierat la începutul anilor ‘90 în ceea ce privește ideea de televiziune publică. Dar azi m-aș uita la „Garantat 100%” cu spirit critic. Cum mă uit și acum. E o meserie care se învață zilnic, chiar dacă uneori ai senzația că te găsești la maturitatea deprinderii unor elemente ale acestei meserii.
Eu știu că fac cu credință ceea ce fac și că, dincolo de asta, există un public cu care împărțim starea asta de la emisiune și dorința de a face cunoscute niște lucruri și sunt foarte recunoscător pentru asta.
Cum a fost trecerea prin anul de pandemie?
Nu mă plâng. E adevărat că nu am reușit să fac câteva dintre lucrurile pe care aș fi vrut să le fac, dar am reușit să fac altele. Încerc să mă ocup, cât pot, de meseria pe care o fac, încerc să mă ocup de cursurile pe care le predau la Facultatea de Teatru și Film de la Universitatea Babeș-Bolyai de la Cluj, să-mi fac și acolo datoria cât pot de bine.
Nu mi-a ieșit ideea de concediu anul ăsta mai deloc, dar nu fac o problemă din asta. Lumea este într-un moment de schimbare, iar să participi la schimbarea asta poate fi destul de neplăcut, pentru că schimbările nu vin întotdeauna doar cu norișori roz.
Schimbările vin și cu momente traumatice. Dar faptul că asiști și că participi la fenomenul ăsta, mie mi se pare un privilegiu, de fapt.
Am prins niște revoluții, am prins, în experiența directă, niște schimbări fundamentale. Iar câtă vreme sunt suficient de sănătos, nu m-aș plânge de nimic.
Sursa foto: TVR 1
VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 6