INTERVIU cu Maia Morgenstern: “La 60 de ani, nu am vreme să mă psihanalizez”

Marea actriță de teatru și film Maia Morgenstern se află “la aniversară”, trăind momentul special al împlinirii unei frumoase vârste: 60 de ani. Ne-am gândit să-i adresăm directoarei Teatrului Evreiesc de Stat cu această ocazie câteva întrebări, s-o punem în fața unui bilanț, mai ales că umblă zvonul prin târg că va relua partitura Fecioarei Maria, care a consacrat-o pe plan internațional.

Maia Morgenstern face parte dintr-o generație de actori afirmată spre sfârșitul anilor ’80, ultimii ai erei comuniste și printre cei mai negri – despre care povestește în interviu –, alături de colegi precum Manuela Hărăbor, Bianca Brad, Teodora Mareș, Emilia Popescu, Claudiu Istodor, Şerban Ionescu, Magda Catone, Florin Busuioc, dar s-a dovedit de departe cea mai prodigioasă, care s-a ținut cel mai mult de treabă.

În interviu recunoaște că asta s-a întâmplat cu prețul sacrificării familiei. Cei trei copii ai ei sunt acum însă mari și îi calcă cu sârguință pe urme.

Ce sentimente v-au încercat în preajma aniversării vârstei de 60 de ani?

Sentimentele care mă încearcă acum sunt ambivalente. De obicei, aniversarea, ziua mea de naștere, o așteptam cu nerăbdare, și brusc apoi, chiar în ziua mea de naștere, mă lovea un sentiment de tristețe, eram foarte tristă, foarte agitată, foarte nemulțumită.

Poate așteptările mele erau prea mari, nu știu, nu am vreme să mă psihanalizez. Cu sufletul senin, dorindu-mi sănătate, cred că cu aceste simțăminte am așteptat ziua mea. De obicei de ziua mea sunt întrebată ce-mi doresc. Sănătate, pace și voie bună. Tata, când era de-acum foarte în vârstă, foarte bătrân, foarte înțelept, obișnuia să se despartă la orice vizită, de mine sau de restul familiei, în felul acesta: “sănătate și voie bună”. Așa mi-am întâmpinat și eu această zi de naștere, dorindu-mi sănătate și voie bună.

“Pe vremea comunismului, se stropeau alimentele de pe platou cu gaz, ca să nu le mâncăm”

Sunteți una dintre cele mai prodigioase actrițe ale generației dumneavoastră, cu realizări majore atât în teatru, cât și în film. Dintre toate rolurile pe care le-ați interpretat, care vă este cel mai drag, cel la care țineți cel mai mult?

E o întrebare foarte grea și foarte simplă în același timp; e paradoxal, și totuși așa e. Rolul cel mai drag, rolul, personajul, spectacolul căruia îi sunt cea mai recunoscătoare este spectacolul, rolul, personajul Lola Blau, din spectacolul “Astă seară Lola Blau” (jucat, în anii ’90, la Teatrul Evreiesc de Stat, în regia lui Alexandru Dabija – n. red.).

Îmi dau seama că sunt nedreaptă, și că așa este viața nedreaptă, ca să spun un truism, un clișeu, un loc comun, dar cu cea mai mare sinceritate răspund la această întrebare Lola Blau.

Sunt recunoscătoare și atașată și rolurilor și personajelor mai puțin cunoscute, despre care s-a vorbit mai puțin. Marguerite Gautier, ca să dau un exemplu, unul dintre multele care mi-au însoțit și marcat viața artistică, profesională. În spectacolul “Dama cu camelii”, o încercare de teatru-dans, în regia lui Răzvan Mazilu, vorbim de lucruri care s-au întâmplat acum 30 de ani.

Ați debutat în anii ’80, considerați cei mai negri ai comunismului românesc. Totuși, s-au făcut filme bune și în acei ani. Ce vă mai amintiți de-atunci? Care era diferența în modul de lucru față de ce a urmat după 1989?

Sunt profund recunoscătoare oricărei experiențe pe care-am avut-o în anii ’80, când eram o ilustră necunoscută, și pe bună dreptate. Cunoșteam foarte puține, știam foarte puține, eram foarte repezită și împiedicată. Nu aveam cunoașterea meșteșugului acesta, al artei actorului de film, și pentru asta sunt profund recunoscătoare tuturor regizorilor care au avut răbdarea și încrederea și și-au pus nădejdea în mine, pentru a-mi încredința partituri mari și frumoase.

Mă gândesc în clipa aceasta la domnul Mircea Mureșan, în filmul “Maria și marea” (după un roman de Radu Tudoran – n. red.). Las spectatorii și specialiștii să discute despre calitatea și valoarea filmului, eu știu că prin lucrul cu regizorul Mircea Mureșan, pe platoul de filmare, am învățat profesionalismul care trebuie să însoțească actorul de film.

Generozitatea, profesionalismul, le-am învățat atunci, cu domnul Mircea Mureșan. Da, era mai complicat, era mai greu, dacă-mi cereți acum să fac o comparație.

Anecdotic, se stropea, dacă era o scenă cu un banchet, sau o masă de nuntă, stropeau produsele alimentare cu benzină, cu gaz, pentru a nu fi consumate înainte de filmarea propriu-zisă. Mă rog, astea-s detalii, astea-s amănunte. Filmam scenele de vară, la mare, în costum de baie, iarna, și scenele de iarnă, cu paltoane și cu căciuli și cu blănuri, sintetice sau nu, pe timp de vară. Asta este.

“Am învățat puterea sacrificiului”

Ați “prins”, ca să zic așa, lucrul cu câțiva regizori români pe care-i considerăm acum legendari. Mă gândesc în primul rând la Lucian Pintilie, la care ați jucat în clasicul și iconicul “Balanța” (1992) (disponibil pe Netflix), dar și la un Iulian Mihu (“Băiatul cu o singură bretea”, 1991) sau chiar la Sergiu Nicolaescu (la care ați jucat în “Triunghiul morții”, 1999 – pe Regina Maria! –, și în “Orient Express”, 2004, pe Amalia Frunzetti). Ce ne puteți spune despre ei? Cum erau pe platouri?

E o întrebare atât de complexă. Cred că nu mi-ar ajunge nu știu câte pagini sau cuvinte pentru a descrie cu onestitate, cu sinceritate, complexitatea experienței și bucuriei, și importanța întâlnirii cu fiecare dintre acești regizori, dintre acești maeștri.

N-a fost simplu, n-a fost ușor, am învățat puterea sacrificiului. Eram tare bucuroasă, eram tare mândră, pentru mine a însemnat foarte mult, și cred că nu numai pentru mine, să fi lucrat cu Lucian Pintilie, pentru filmul “Balanța”.

De asemenea, cu Iulian Mihu era orizontul fantastic al esteticii sale, era extrem de curajos, era imaginativ, era imprevizibil și un om tare bun. Şi peste toate cunoștea arta cinemaului, și inventa, aveam sentimentul că inventează tot timpul.

Își dăruia libertate de creație și încredere totală, pentru că știa să stăpânească, știa să modeleze, să conducă valul de inspirație ce ne mai apuca pe fiecare dintre actori, știa să-l canalizeze, să-l conducă acolo unde-ar fi vrut el.

Iar alături de domnul Lucian Pintilie am învățat libertatea în rigoare. Stătea cu cronometrul pe platoul de filmare, pentru că știa exact ce-și dorește. Avea tot filmul în cap, estetica lui era asta, ritmul și energia filmului. Şi am înțeles și asta, am înțeles că nimic nu poate fi prea greu, și că a filma 48 de ore încontinuu e absolut normal, se poate întâmpla. Lucian Pintilie îți cerea lucruri care erau la limita suportabilității, nu peste, pentru că mai întâi le proba el.

Nu voi obosi să vorbesc despre scena cu furtunul, când Nela, eroina filmului, este pedepsită la o secție de miliție. Întâi și întâi, domnul Lucian Pintilie regla suportabilitatea jetului de apă. De asemenea, cu domnul Sergiu Nicolaescu emoțiile erau mari, rigoarea sa era cunoscută. Probabil, așa trebuia să lucreze, așa ajungea la rezultat.

Despre domnul Sergiu Nicolaescu circula legenda, și ca orice legendă probabil că avea un sâmbure de adevăr, că avea o atitudine frustă, directă, nu de puține ori brutală, plină de energie.

Filmările, momentele nu erau scutite de anumite vorbe tari, vehemente, hai să le zic așa. Niciodată nu am avut a mă plânge că față de mine s-a exprimat în vreun fel nelalocul său, că m-ar fi înspăimântat, m-ar fi lezat, pentru că nu a fost cazul. Colaborarea cu Sergiu Nicolaescu s-a bazat pe foarte multă încredere și pe muncă. 

Publicul larg vă identifică în primul rând cu rolul Fecioarei Maria, mama lui Iisus, din filmul lui Mel Gibson “The Passion of the Christ” (2004). În ce privește cariera internațională, i-aș adăuga încă două roluri la fel de puternice: Edith Stein în “La settima stanza” (1996), regia Márta Mészáros, și Kali în “Privirea lui Ulise” (1995), alături de Harvey Keitel, regia Theo Angelopoulos. Ne puteți spune ceva ce încă nu ați povestit de la turnarea acestor filme? O amintire poate uitată până acum?

Amintiri am povestit cât de mult am putut, și ele sunt atâtea, ele revin la suprafață. Cu Theo Angelopoulos a fost un moment foarte intens, foarte important pentru mine. Am călătorit, lucrând la acest film, prin forța lucrurilor: s-a filmat în Grecia, s-a filmat în Bulgaria, s-a filmat în Serbia, s-a filmat cum s-a filmat în fosta Iugoslavie, căci era în plin război, erau bombardamente, treceam prin Vukovar, Mostar, orașe absolut bombardate, și am fost foarte impresionată.

Pentru mine a fost o lecție. Îmi aduc aminte și despre “La settima stanza”, despre Edith Stein… Am filmat în Cracovia, acolo unde ni s-a îngăduit, și era… foarte vesel, era foarte, foarte vesel, și, cu toată povestea tragică a Edithei Stein, atmosfera era una de mare încredere și de mare veselie. 

În aceeași idee, Mel Gibson se află în preproducție cu continuarea filmului său, “The Passion of the Christ: Resurrection”, unde dumneavoastră veți relua rolul Maria. Ne puteți spune mai multe despre acest proiect?

Despre lucruri ca acestea voi vorbi numai atunci când lucrurile se vor fi petrecut, niciodată înainte. Dintr-o, eu știu, spaimă, prejudecată, o superstiție, numiți-o cum vreți. Următoarea întrebare, vă rog.

“Tata, deși era ateu, se ruga zilnic pentru pace”

Ați interpretat același personaj, iconicul Doamna T. creat de Camil Petrescu, atât pe ecran, în filmul moldovean “Patul lui Procust” (2002, regia: Viorica Meșină-Prodan și Sergiu Prodan, actualul ministru al Culturii din Republica Moldova), cât și pe scenă, mai devreme, în anii ’90, în spectacolul regizat, dacă-mi amintesc bine, de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Bulandra, în sala Grădina Icoanei. Care a fost diferența de abordare a rolului? V-ați “inspirat” pentru film din prestația de pe scenă?

Este o întrebare foarte interesantă. Pentru a aduce o precizare, nu o corectură, filmul a fost o coproducție, româno-moldavă. Tare greu ne-a fost, tinerilor, pentru că eram cu toții tineri pe vremea aia, a fost tare complicat, dar foarte ambițios și foarte frumos proiect.

Cei doi tineri regizori îl iubeau cu patimă și cu venerație și pe Camil Petrescu, și romanul său. Ţin minte că a fost o discuție, că atunci se aleseseră apele să se poată face filmul, și în aceeași perioadă doamna Cătălina Buzoianu realiza pe scena teatrului Bulandra “Patul lui Procust”.

A fost un moment de cumpănă, foarte complicat, când cei doi tineri regizori m-au pus să aleg: ori faci rolul din film, ori optezi pentru rolul de la Bulandra. Am spus: eu vreau să le fac pe amândouă; eu personal nu voi renunța la nici una dintre abordări.

Sigur că aveam argumente: ce înseamnă a aborda personajul în teatru, ce înseamnă a face film. Sigur că eram înspăimântată și stăteam cu inima cât un purice. Au înțeles însă din argumentele pe care le-am adus: da, e același personaj, dar adevărul personajului îl căutăm în orice circumstanță.

Una nu o anulează pe cealaltă. Şi atunci am interpretat și personajul din film, și personajul din teatru.

În calitate de membră, dar și de reprezentantă a minorității și comunității evreiești, ați fost supusă de multe ori discriminării și “hate speech”-ului, după cum povestiți și în recenta dumneavoastră carte, “Nu sunt eu”. Ultimii ani văd din nou apariția “anilor urii”, vezi și recentul război din Ucraina. Ce doriți să le spuneți oamenilor care au “uitat” să fie oameni, încărcându-se de ură și de resentiment?

Nu am ce să spun eu, pentru că eu nu cred că pot să spun foarte bine. Îmi povestea însă tata că, deși au pierdut atât de mult și au fost atât de răniți, au rămas niște cicatrice foarte mari, spunea mama sa, Esthera Morgenstern, bunica mea paternă – pe care eu nu am cunoscut-o, a murit când aveam un an –, spunea: eu nu urăsc un popor, eu nu îi urăsc pe germani, nu ei ne-au făcut ce ne-au făcut, ci conducătorii lor, oameni cu o ideologie criminală, monstruoasă, care au tulburat, otrăvit mințile maselor.

Poate nu spunea așa elaborat, dar bunica asta spunea: eu nu urăsc pe nimeni, nici măcar pe germani. Mai spunea și Mahatma Gandhi, cred, parafrazez, nu sunt un așa mare exeget în materie de Mahatma Gandhi: “ochi pentru ochi, și în curând întreaga omenire va fi chioară”, dacă nu chiar oarbă.

N-aș vrea să cad în clișee, dar omenia, și comunicarea, și sentimentul că suntem cu toții oameni, cu bune și cu rele, ar trebui să domine, să pre-domine.

Să ne ascultăm, să ne auzim unii pe ceilalți, să ne acceptăm, să ne cunoaștem. Tata, deși suferea de toate neajunsurile și problemele vârstei, dedica foarte mult timp pentru a se ruga pentru pace. Deși tata era ateu.

Copiii Maiei îi calcă pe urme

Sunteți și directoarea unuia dintre cele mai valoroase și speciale teatre bucureștene, Teatrul Evreiesc de Stat. Cum reușiți să împăcați activitatea dumneavoastră ferventă de pe scenă și de pe platouri cu responsabilitățile funcției și, nu în ultimul rând, cu viața de familie?

Foarte greu. Sacrificată este, și a fost întotdeauna, familia, pentru asta mi-am “pierdut”, cu ghilimelele de rigoare, nu de puține ori, familia.

Dacă la început absența mea m-a luat de la timpul normal petrecut cu familia, lucru pentru care mă acuzau, sufereau, nu îl puteau accepta membri ai familiei mele, iată că timpul demonstrează – vorbesc despre copiii mei, în mod concret – că cu toții studiază, se pregătesc cel puțin, pentru existența artistică: fiul meu este deja actor, cred eu apreciat, consacrat – nu știu, rămâne de văzut –, fiica mea cea mare face masteratul acum la Arta Actorului și Management Cultural, fiica mea cea mică este studentă în anul I, studiază Arta Actorului.

Acum purtăm discuții mai mult sau mai puțin sincere, mai mult sau mai puțin incomode, și lucrurile capătă sens și pentru ei. Dar… foarte bine, foarte frumos, asta nu înseamnă că familia nu a fost cea sacrificată.

Cum mă descurc cu activitatea intensă pe care o am ca actriță? Sunt înconjurată de o echipă de profesioniști, de oameni dedicați, iubitori, ai Teatrului Evreiesc de Stat, ai ceea ce înseamnă cultura și moștenirea evreiască, idiș, echipă în care am totală, deplină încredere, de la care învăț la rândul meu.

Pentru asta teatrul poate funcționa, pentru asta Teatrul Evreiesc devine o punte de comunicare, de legătură și de cunoaștere, prin programele sale educaționale, comemorative, pentru publicul larg.

Ce mai fac copiii dumneavoastră, Tudor Aaron, Cabiria și Isadora?

Cred că am răspuns deja. Copiii mei studiază, Cabiria – care tocmai a trecut pe lângă noi – interpretează la Teatrul Evreiesc de Stat, în regim de voluntariat, spectacole în limba idiș, care sunt preocuparea principală a TES.

Isadora este studentă, cu greutățile, satisfacțiile și “hârtoapele” primului an de învățământ. Şi Tudor la Teatrul Mic, cu proiectele sale, și în film.

O preocupare permanentă a copiilor mei este de a se implica în proiecte alături de tineri și foarte tineri regizori, realizatori, cu titlul absolut de voluntariat, și în felul ăsta învață și cresc împreună generații de creatori – actori, regizori, scenariști, operatori. 

“Consider că Rapidoaica a spus ce avea de spus”

Unde vă pot vedea spectatorii în prezent în sălile de teatru? Pregătiți vreun spectacol nou?

Tocmai a ieșit premiera de la Teatrul Național cu “Casa de la țară”. La Teatrul Evreiesc există o apetență a mea, secretă și nu prea, pentru spectacolul-lectură, spectacolul de poezie, vom avea și Festivalul Internațional de Teatru de Expresie Idiș.

La Teatrul Godot – “Povestiri culese”, la Iași în spectacolul “Baltagul”, apoi “Nepotul meu, Veniamin”, o coproducție ce mie îmi este foarte dragă, între Teatrul Evreiesc de Stat și Teatrul de Comedie, pe un text al Ludmilei Ulițkaia.

De asemenea, invit cu drag publicul la spectacolele în aer liber, o tradiție a Teatrului Evreiesc de Stat pe timpul verii. Echipa Teatrului Evreiesc este oricând pregătită să susțină spectacole care se pretează să fie jucate în aer liber.

Dar în serialele de televiziune? Veți relua personajul Rapidoaicăi din “Las Fierbinți”?

Nu știu. Nu depinde de mine. La un moment dat, nu am mai fost solicitată în serial, și gata, consider că personajul a spus ceea ce a avut de spus. Cum e cu “maurul”, era un dicton frumos? Mai departe. (“Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”, dintr-o piesă de Fr. Schiller – n. red.)

Cum v-ați petrecut ziua de naștere?

Ziua de 1 Mai e Ziua Muncii, nu? Muncind, evident. Am avut două spectacole, unul la Teatrul Național din București, “Casa de la țară”, în regia lui Claudiu Goga, și la ora 14 am avut un concert la ARCUB.