INTERVIU. Actrița Ioana Bugarin despre pelicula „Miracol”: „Este un film care privește și disecă natura umană”

de Andreea Hentea, 31 ianuarie 2022, 10:25

Una dintre cele mai talentate și solicitate actrițe de film și teatru din România, Ioana Bugarin (25 de ani) a jucat în ultimii ani în câteva dintre cele mai importante filme autohtone: „Otto Barbarul” (2020), „Mia își ratează răzbunarea” (2020), „Neidentificat” (2020) și „Scara” (2021).

Din 4 februarie o putem vedea pe ecrane în „Miracol”, regizat de Bogdan George Apetri, o poveste de factură aparte, în care interpretarea emoționantă a tinerei actrițe te face, nu o dată, să îți ții răsuflarea. Un film original și profund (aplaudat, în toamna trecută, la Festivalul Internațional de Film de la Veneția), care merită din plin drumul până la cinema, chiar în această complicată perioadă de restricții.

Ați jucat în „Miracol”, „Otto Barbarul” și „Mia își ratează răzbunarea”, trei filme consistente, de factură foarte diferită. Povestiți-ne un pic despre contextul întâlnirii cu Cristina, Laura și Mia, trei eroine puternice, cu consistență dramatică, vulnerabile, stranii, visătoare în game foarte variate.

Fiecare întâlnire cu aceste personaje a fost, deopotrivă, o bucurie și o provocare. Pentru fiecare dintre rolurile mai sus menționate, procesul a fost unul destul de convențional: casting, repetiții plus research, apoi filmare. Totodată, fiecare dintre aceste personaje a reprezentat un periplu personal intens și cu multe volute, prin care, într-un mod complet neașteptat, am ajuns până și să mă cunosc pe mine un pic mai bine. Fiecare m-a forțat să scormonesc în mine și să-mi pun tot felul de întrebări. Tot timpul pornesc orice construcție de la mine, de la cine sunt și cum reacționez eu emoțional la evenimentele din jurul meu. Apoi, în procesul de repetiții, fac pasul în lateral, moment în care îmi pun lentilele personajului și ale poveștii și încerc, într-un mod cât de autentic sunt eu capabilă, să privesc realitatea puțin diferit. Este de fiecare dată un proces foarte incitant și am avut norocul până acum să lucrez în niște echipe dedicate și creative.

Ce ați vrea să știe publicul despre filmul „Miracol”, care intră foarte curând pe ecrane? Cum i-ați recomanda această poveste atât de specială?

Este un film care privește și disecă natura umană – nevoia noastră de apartenență, nevoia de dreptate, nevoia de iubire. Împărțit în două capitole și construit în jurul unui eveniment central devastator, filmul ne arată diversele reacții pe care oamenii le pot avea față de aceeași întâmplare. Are un ritm așezat, dar nu este lipsit de suspans și imprevizibil și, nu în ultimul rând, este un film despre iubire.

„Îmi bătea inima atât de tare când am intrat la proiecție, că nici nu mai eram capabilă să aud că cei din jur aplaudau”

Cum ați caracteriza primirea de la prestigiosul Festival de la Veneția, de anul trecut, unde „Miracol” a avut premiera în secțiunea competitivă Orizzonti și a fost cu adevărat apreciat?

A fost o bucurie imensă. Este întotdeauna plăcut atunci când munca noastră este validată de cei din jur, așadar îmi amintesc acele zile ca unele de sărbătoare și pline de emoție. Îmi bătea inima atât de tare când am intrat la proiecție, că nici nu mai eram capabilă să aud că cei din jur aplaudau.

Povestiți-ne un pic despre personajul Cristina, o ființă atât de enigmatică, de tăcută, dar capabilă de o implozie emoțională. Un personaj care poate transmite atât de mult și de care pare că v-ați atașat în mod particular, pentru că i-ați oferit o vibrație rară. Ce v-a impresionat în mod special la ea?

A fost o provocare să încerc să mă apropii de comportamentul unei persoane atât de diferite. La Cristina m-a impresionat forța pe care o are în lipsa ei de reacție, tandrețea față de lumea din jur, încrederea ei absolută că lucrurile se vor aranja, într-o forță divină care are puterea să îndrepte lucrurile. Eu nu cred asta. Mă incita gândul că pot să intru în pielea unei persoane introvertite și să îi aduc puțin din agitația și revolta mea – eram curioasă să văd cum se întâlnesc aceste două atitudini. Era o provocare imensă să construiesc un personaj care vorbește atât de puțin și totuși este urmărită de cameră atât de aproape, să reușesc să îi populez tăcerea cu emoție, gânduri, curiozitate, visare.

Ce a însemnat experiența studiilor la Royal Academy of Dramatic Art, o șansă visată de orice actor? Cel mai prețios lucru pe care l-ați păstrat în suflet de acolo?

E locul în care am simțit că am acumulat cel mai mult și că mi s-a deschis mintea cel mai tare. Cred că acolo am pus bazele a cam tot ce știu. Pe urmă simt că doar am rafinat instrumentele și tehnicile pe care le-am deprins acolo. E un loc care m-a făcut să am mai multă încredere în mine. Un loc în care am luat idei pe care le aveam în cap de când mă știam, le-am pus sub lupă și așa am început să privesc lumea un pic diferit. Suna copleșitor ca la 19 ani să plec de una singură într-o altă țară și a fost, într-adevăr, copleșitor de bine. E una dintre acele experiențe despre care pot să spun, fără ezitare, că mi-au schimbat viața.

„Caut partituri care simt că îmi cresc puțin aptitudinile, mă forțează să merg pe căi pe care nu le-am experimentat încă”

Ce vă determină să acceptați un rol?

În primul rând un casting luat și bucuria de a juca. Glumesc. Probabil de abia acum simt că am trecut de faza în care mă bucur pur și simplu că am ceva de jucat și încep să fiu preocupată de ce înseamnă performanța într-un rol. Și în meseria asta, în general. Aș fi curioasă să explorez și o zonă mai comică și, de preferat, femei care nu sunt doar decorative. Caut partituri care simt că îmi cresc puțin aptitudinile, mă forțează să merg pe căi pe care nu le-am experimentat încă. Mă stimulează să-mi pun ochelarii personajelor pe ochi și să văd un caleidoscop de senzații și experiențe pe care eu nu le-am trăit.

Cum a fost colaborarea cu regizorul Bogdan George Apetri, un cineast cu adevărat preocupat de autenticitatea și firescul de a povesti, de motivațiile, tema și sensul personajelor?

Ne-am înțeles minunat și aceasta nu este o exagerare. Am comunicat foarte liber încă de la începutul procesului de repetiții. Ne provocam unul pe altul cu întrebări și simțeam o încredere reciprocă mare. Este un om foarte blând, care le dă actorilor multă libertate. Este o replică aproape inaudibilă într-un moment cheie al filmului – replică pe care nici măcar nu a vrut să i-o spun. Știa că am înțeles personajul atât de bine, încât nu se temea să facem asta. Erau momente când reușeam să comunicăm doar din priviri, atât de conectați eram.

„Rolul din «Julieta fără Romeo», de la Odeon, este unul dintre cele mai provocatoare roluri pe care le-am jucat în teatru până acum”

La ce proiecte lucrați acum? Vorbiți-ne puțin despre spectacolul „Julieta fără Romeo”, de la Odeon.

În prezent joc în mai multe spectacole la Teatrul Odeon, unde sunt și angajată. În „Hamlet”, regia Dragoș Galgoțiu, „Persona”, regia Radu Nica, „Henric al IV-lea”, regia Vlad Cristache, „Kilometrul Zero”, regia Andrei Măjeri. Ultima premieră este „Julieta fără Romeo”, de Bogdan Theodor Olteanu și Alexandru Mircioi, în regia primului. Joc alături de Elvira Deatcu și Ruxandra Maniu, care sunt două partenere deschise, generoase și extrem de talentate. Este o bucurie în fiecare seară când ne urcăm pe scenă împreună. E o reinterpretare foarte modernă a temelor propuse de textul lui Shakespeare, în care cele trei femei se luptă să-și definească identitatea. Este un text sensibil și, totodată, plin de umor. Este unul dintre cele mai provocatoare roluri pe care le-am jucat în teatru până acum.

De ce avem nevoie, mai ales azi, ca să ne păstrăm echilibrul?

Nu știu. Încă sunt în căutarea unui răspuns și mă tem că este una dintre acele întrebări fundamentale la care ne tot chinuim să răspundem. Suntem diferiți și avem nevoi particulare. Nu cred că există un panaceu, poate doar refugii mai eficiente. Mai cred și că pe oricine ajută o îmbrățișare caldă.

Cum vă place cel mai mult să vă relaxați?

Pe canapea cu pisicuța Sizo sau în cadă.

În ce loc visați să ajungeți când se va putea călători fără apăsarea pandemiei?

Nici nu știu de unde să încep lista. Recent, citind cartea lui Amy Liptrot „Luminile nordului” am ajuns să îmi pun pe listă și arhipelagul Orkney.

Cel mai frumos lucru pe care l-ați învățat de la Sizo, pisica dumneavoastră, pe care o iubiți atât? Și de la animale, în general?

Să mă iau mai puțin în serios și să mă joc. Mă relaxează mult să privesc filmări cu feline, de toate dimensiunile. Mi se par grațioase și tălâmbe în cel mai adorabil mod posibil.

Citiți cu mare plăcere. Care e cea mai recentă carte care v-a impresionat?

„Argonauții” – Maggie Nelson și „Fizica tristeții” – Gheorghi Gospodinov. Și, în general, cam tot ce iese la editura Black Button Books.