Jurnalele comentatorilor TVR la CM 2010

Ciţiţi mai departe despre aventurile lui Narcis Şelaru, Dragoş Bocanaciu şi Mihnea Ionescu. Jurnalul lui Marian Olaianos îl puteţi citi în TVmania de mâine.

1. Mihnea Ionescu şi magia Cape Town

„O mulţime de întrebări, destule griji. Cam aşa a început această aventură africană. Cape Town m-a întâmpinat noaptea, aşa că nu am putut să văd decât autostrada, parcă desprinsă din Germania, pentru care i-am invidiat pe loc pe cei de aici.

A urmat, a doua zi, drumul spre stadion şi o privelişte care m-a cucerit imediat: mai întâi oceanul, iar apoi uluitoarea arenă Green Point. Pentru că tot ce este frumos se termină repede, apare şi prima problemă, o acreditare anevoioasă, încheiată după o coadă ca pe vremuri, care a durat aproape două ore.

Totul este, însă, repede uitat, pentru că intrarea pe uriaşul stadion îţi taie respiraţia şi nu încetezi să te întrebi cum au reuşit să construiască o asemenea arenă în doar doi ani.

Autobuzele merg când vor

Vremea nu este deloc prietenoasă, diferită de ceea ce aştepţi. În Africa de Sud acum este iarnă, una care la Cape Town se manifestă prin ploi torenţiale şi temperaturi de câteva grade seara, la ora meciurilor.

Eforturi s-au făcut multe pentru a organiza acest Mondial. Excluzând stadioanele, infrastructura apărută e de invidiat: autostrăzi noi, bulevarde, case sociale pentru a-i muta pe cei nevoiaşi din celebrele case de carton şi altele. Totuşi, bunăvoinţa organizatorilor şi încercările lor de a îndrepta neajunsurile rămân de multe ori fără efect.

De exemplu, timpul are o altă valoare aici în Africa de Sud. Spun asta pentru că autobuzele de media nu respectă decât rareori programul stabilit de organizatori – fie pleacă mai devreme, fie pur şi simplu nu vin.

Jurnaliştii au protestat de multe ori, însă, după ce au văzut că nu s-a schimbat nimic, cei mai mulţi au închiriat maşini sau au apelat la taxiuri ca să rezolve problema.

Aviz plimbăreţilor!

Pe urmă mai este problema siguranţei, atât de discutată în întreaga lume. Oraşul este împânzit de poliţie, care nu are, însă, cum să fie peste tot, mai ales că după greva civililor care asigurau ordinea la stadion, poliţia a trebuit să preia şi atribuţiile acestora.

Nu este indicat să te plimbi pe oriunde, mai ales dacă preferi să faci o plimbare pe jos, cu atât mai puţin când se lasă întunericul.

Rămân, însă, memorabile meciurile şi, mai ales, compania selectă din zona comentatorilor, unde sunt invitaţi antrenori de succes ca Arsène Wenger sau Aimé Jacquet, dar şi foşti mari fotbalişti precum Jürgen Klinsmann sau Bixente Lizarazu.

În general, totul va rămâne ca o amintire cu bunele şi relele primului Mondial african din istorie, o aventură foarte probabil unică în viaţă.

2. Dragoş Bocanaciu şi atacul vuvuzelelor

„Mărturisesc că am venit cu teamă în Africa de Sud. Am avut multe momente în care am pus în balanţă experienţa pe care o încerci doar la o Cupă Mondială cu problemele legate de securitate pe care toată presa le-a semnalat încă din momentul în care Africa de Sud a fost desemnată ţară organizatoare.

Până la urmă am zis „fie ce-o fi, n-o fi dracul atât de negru pe continentul african!”, m-am suit în avion şi ţop la Johannesburg. Primul şoc: ieşirea din aeroport. O gălăgie infernală, asta şi pentru că am dat peste un grup de fani ai Ghanei care nu ştiu de unde se înarmaseră deja cu vreo şase vuvuzele, cu care au reuşit să doboare recordul la decibeli stabilit de defunctul Concorde.

Rezervaţia din curtea hotelului

A venit apoi a doua surpriză: hotelul. N-am fost eu globetrotter cu TVR-ul, dar am umblat ceva şi încă n-am stat într-o cameră care să dea direct într-o curte interioară, iar intimitatea să ţi-o protejezi printr-o perdea, iar securitatea să îţi fie oferită de gratii la ferestre şi uşă.

Am senzaţia, câteodată, că stau la Alcatraz, norocul meu că sunt propriul meu temnicer. Nu ştiu cum e în celelalte oraşe ale Campionatului Mondial, însă în Rustenburg nimeni nu locuieşte în centrul oraşului şi cele mai multe hoteluri sunt în suburbii.

De altfel, „hotelul” meu – de fapt, o casă de oaspeţi condusă de două doamne în vârstă – este la doar 2 kilometri de o rezervaţie, pe lângă care am trecut şi pare-mi-se că de la distanţă am văzut şi nişte maimuţe într-un copac.

Tebogo Nare, un sud-african simpatic, pasionat, însă, doar de rugby şi care mă ajută cu drumurile prin Rustenburg şi Pretoria, vrea cu tot dinadinsul să mă ducă într-una dintre zilele libere să hrănesc nişte lei prin rezervaţie.

Până atunci, însă, mă mulţumesc cu rezervaţia din curtea hotelului. În a treia zi, de pildă, am urmărit fascinat trei şopârle care se certau (motivul nu l-am prins) şi care m-au ignorat cu desăvârşire până când mi-am aprins o ţigară. Iar acum despre Mondial şi despre meciuri.

Africa e fascinantă
Sunt un pic dezamăgit de teama pe care o ghicesc în jocul multor echipe cu ştaif. Mă uitam la englezii mei (sunt fan Anglia): e inadmisibil să nu baţi Statele Unite, ba mai mult, să şi tremuri că poate te încalţă americanii în repriza a doua.

A fost, de altfel, şi meciul care m-a pus la pământ fizic. Cu 30.000 de vuvuzele în urechi, de nu mai îmi auzeam vocea, am strigat până am răguşit. A doua zi a trebuit să trag serios de mine la Serbia – Ghana, că altfel ar fi trebuit să comentez în şoaptă!

Ah, şi încă ceva: am dat o fugă până la singurul magazin (de fapt, o benzinărie) aflat la o distanţă normală pentru cineva care merge pe jos (pe nişte străzi fără trotuare!).

În drum, am trecut pe lângă o bază sportivă a unui liceu. Două terenuri de rugby, unul cu tribune şi nocturnă, şi vreo 60 de puşti de 14 – 18 ani, toţi albi, care se pregăteau de zor. La cum au mişcat pe trei sferturi, cred că bateau „Stejarii” (porecla naţionalei de rugby a României, n.r.) la cel puţin 30 de puncte diferenţă.

În rest, o concluzie şi un sfat: Africa e fascinantă, diferită de orice aţi experimentat până acum, am văzut oameni în toată firea mergând şi cântând pe stradă, am văzut o ţară care, pe alocuri, pare încă neatinsă sau murdărită de civilizaţie.

Dacă vă organizaţi până în cel mai mic detaliu traseul, dacă aveţi parte de un ghid local (dacă şi arată ca un tip din trupele speciale, cu atât mai bine!), trebuie să veniţi aici! Ke nako!!!”

3. Narcis Şelaru şi iarna africană la CM 2010

„Am deja o săptămână aici la Johannesburg şi cred că totul este super! Atmosfera de la Cupa Mondială se simte la fiecare colţ de stradă. În funcţie de cine joacă, în fiecare intersecţie sunt puse la vânzare steaguri şi fulare cu echipele care au meci în ziua respectivă.

Un tricou „Bafana Bafana” (porecla naţionalei sud-africane, n.r.) este 500 de ranzi în magazin şi 200 la colţul străzii; cât despre străzi, ele sunt foarte periculoase, în special în centru.

Acolo, toţi albii şi-au părăsit afacerile şi s-au mutat în suburbii. Aşa că, în „downtown”, atmosfera din „Mad Max” se regăseşte. Am trecut pe acolo în miezul zilei, cu un localnic care nu oprea la stop tocmai pentru a ne feri de necazuri. Au fost cam 20 de minute în care nu am văzut picior de alb.

Prietenul nostru care ne arăta oraşul este cunoscutul arbitru de box Stanley Christodoulou. El a arbitrat peste 170 de finale pentru titlul mondial, a fost prezent şi la meciul din Bucureşti dintre Doroftei şi Balbi, acolo ne-am cunoscut.

Un moment dificil a fost când un poliţist cu mitraliera a oprit maşina noastră. La început, dialogul a fost pe un ton foarte ridicat, dar deodată poliţistul s-a calmat. Ce se întâmplase? În acte, Stanley avea o poză de când fusese decorat de Nelson Mandela.

Puţini ştiu că Mandela a făcut box în tinereţe, iar Stanley era recunoscut pentru modul corect în care a arbitrat şi promovat pugiliştii de culoare. Când a văzut poza, atitudinea poliţistului s-a schimbat pe loc, mai avea puţin şi ne făcea loc în trafic.

Cât despre meciuri, deocamdată pot să spun că cel mai dificil mi-a fost la meciul Brazilia – Coreea de Nord (15 iunie, n.r.), pentru că a fost foarte frig. Dacă până la ora comentariului erau între 15 – 18 grade, la acel meci au fost doar 2 grade.

Cum noi am ajuns la stadion cu două ore înainte de meci, pentru a evita traficul… ei bine, am stat cam cinci ore pe un frig teribil! În final, de abia mai puteam mişca degetele, noroc că ne-a încălzit Brazilia.”