Interviu Marina Constantinescu: „Poveștile mărturisite la «Nocturne» salvează”

Cum au fost filmările în pandemie, ce provocări au apărut?

Este un stres suplimentar, o grijă teribilă. Deși sunt vaccinată, mă testez în fiecare zi când am filmări. Cred că asta este metoda mai sigură ca să-i păzesc pe ceilalți. Nu mai știu. Nu mai înțeleg mare lucru.

Mi se pare că virusul ăsta, boala, ies din zona raționalului. Sunt multe elemente lipsite de logică, sunt mereu particularități noi. Dar mai este ceva. Greu pentru mine. În plan uman, emoțional.

Simt nevoia să-mi îmbrățișez oamenii din echipă, cei cu care lucrez direct, de atâția ani, să le șoptesc cât de mult mi-au lipsit… este forma mea de a le mulțumi că suntem încă împreună, că putem să lucrăm și să mai lăsăm mintea să umble liberă, să creeze, că suntem sănătoși…

Apar mereu probleme, altele decât cele pe care le cunoșteam, și trebuie să iei decizii rapide, să ai soluții ca să nu capotezi. Sau să nu ai și să mergi așa, pe deasupra apelor, rugându-te să nu te scufunzi.

M-am simțit de câteva ori în viața asta ca un muzician din mica orchestră de pe Titanic. Ei au cântat până la capăt… 

Cum vi se pare azi emisiunea „Nocturne”, cu cele două decenii de longevitate? 

După o pauză impusă, care nici astăzi nu și-a găsit scuzele de rigoare, care nu a avut nici o explicație profesională, „Nocturne” merge mai departe și cu această serie nouă, în condiții dificile.

Dar miraculoase, aș spune. Pentru că încercările prin care am trecut în ultimii mulți ani mi-au acutizat sensibilitatea, pe de-o parte, și mi-au întărit ideea că viața este un miracol. Care se poate încheia azi.

Pentru faptul că ai acces la miracol, ești dator să-ți aduci mulțumirea. Recunoștința. După ce am fost scoasă de pe post, după lockdown, izolare, după regulile noi ale pandemiei, după ce mi-am pierdut prieteni și apropiați, după ce am fost aproape de cei care s-au îmbolnăvit cu forme urâte și au avut nevoie de mine, după ce moartea a dat atâtea ture pe lângă noi, pe lângă mine, după ce artiștii nu și-au putut exercita dreptul la muncă și cultură, a părut cel mai periculos lucru de pe lume, imediat după sars cov 2.

A fost pusă într-o paranteză mare ca să nu contamineze, ca să nu te ajute să gândești, să înveți să fii liber, să nu fii turmă. Dar absolut totul capătă alte forme ale vieții acum. Mi se pare indecent să te alinți acum în vreun fel.  Uneori mi s-a părut că nu mai știu să trăiesc, că învăț să supraviețuiesc.

Ceva ce îmi este complet străin! Cu alte cuvinte, eu m-am schimbat mult. În plus, ritmul meu interior este altul. Simt acut că poveștile mărturisite la „Nocturne” salvează. Viața. Mintea. Salvează.

Când a fost ciuma de la Florența și oamenii, câți au apucat, s-au adăpostit și au fost închiși în biserica Santa Maria Novella, s-au spus povești. La infinit. Ăsta este „Decameron”-ul lui Boccaccio. În acești doi ani, care se vor face în curând, am trăit mult din amintiri.

Teatrele au fost închise, sălile de concert, de balet, de dans, de operă. Arta, cultura au fost puse la zid, izgonite la propriu din cetate. Teribil… ne va costa imens.

Ca și lipsa unui sistem de învățământ care aduce familii tinere cu copii să părăsească țara. În fine… În anii aceștia de pandemie, mi-am dat seama, iarăși, cât de norocoasă sunt… am scris săptămânal cronica din „România literară” din amintirile, doldora, pe care le-am strâns din cei peste treizeci și doi de ani trăiți în lumea teatrului. Și nu numai.

Am citit și mai mult, am învățat să fac lansări de carte, conferințe și altele pe zoom. Cred că seva asta specială a amintirilor a ajuns ceva care mă interesează enorm acum. Care mă obsedează. Întâlnirile din această serie nouă cu „Nocturne” în asta își au esența.

De aceea, amprenta vizuală a regizorului Aurel Badea augmentează ideea de document. Fiecare ediție este un document, din istoria teatrului, a filmului, a muzicii. Imaginile care apar, unele absolut inedite, sunt încercarea noastră de a salva și memoria. 

„Cred că «Nocturne» este mai mult ca niciodată o formă de rezistență. Morală și profesională”

Ați schimba ceva în structura sa de acum? Mai este emisiunea „o formă de rezistență”, cum spuneați? 

Întotdeauna am schimbat câte ceva la „Nocturne”. Este o emisiune vie, cu o dinamică cinematografică sau teatrală, depinde. Nu prea avem buget… atunci, ca Brook, cercetăm ce înseamnă teatrul sărac.

Cum poți să faci din mai nimic lumi fantastice. Am inventat decoruri minimaliste, cu elemente foarte simple în platou, care creionau tușele dialogului, ale tipului de emoție, iar estetica vizuală a lui Aurel Badea a mers pe linia de a inova de la o ediție la alta. Mereu îi explic cum văd, cum simt invitatul, universul lui, ce mă interesează să vorbesc, iar el „traduce”, pune pe pământ, în platou, într-un limbaj, visurile mele.

Cred că „Nocturne” este mai mult ca niciodată o formă de rezistență. Morală și profesională. Este forma mea de rezistență, asumată. Este forma de rezistență a valorilor. Care există încă aici. Poate că unele nu sunt cunoscute, pentru că trăiesc extrem de discret și nu fac un spectacol din viața lor, din performanțele lor, pentru că le este suficient ceea ce fac.

Întotdeauna am căutat și aceste nume mari care trăiesc departe de zgomotul lumii, care apar cu parcimonie la televizor, dar de care avem nevoie ca de aer să le ascultăm smerit. De multe ori, îmi vine să tac. Ca în Cehov. Pentru că tăcerile sunt pentru mine forma mea de a înțelege ce mi se spune, confesiunea, căutarea ei.

Dau mai mult timp acum căutării reale a unui răspuns și decodării lui adevărate în mine. Nu vreau să maschez asta, să schimb ritmul descoperirilor reale din platou. Nu vreau să schimb ritmul întâlnirii din studio. Și le mulțumesc, iar și iar, pentru noblețea colaborării noastre, pentru creativitate și pentru felul în care își fac profesiunea, cu artă și demnitate, tuturor celor din echipa cu care lucrez. De ani de zile.

Extraordinarului Aurel Badea, care se ocupă de regia artistică, de conceptul video și de montaj. Oanei Cucuruzeanu, mâna mea dreaptă.

Directorului de imagine Sergiu Ardelean, un artist al luminilor. Regizorului de emisie Sorin Mitrea, organizatorului de producție, Bogdan Onea. Tuturor le mulțumesc!  

Cum vă alegeți invitații? Cât de complicat emoțional este să dialogați cu oamenii pe care îi admirați necondiționat? 

Este complicat și cu invitații mei pe care îi cunosc foarte bine, dar de la care știu că am încă multe de aflat, de învățat, dar și de la cei pe care îi cunosc mai puțin.

Emoția este cea care domină și a dominat „Nocturnele”. De cînd mă știu am învățat să respect, să cultiv și să apăr valoarea. Să fac orice ține de mine pentru asta. Uneori, chiar dincolo de limite personale.

Asta încerc de peste treizeci de ani în teatru, asta mă străduiesc și cu „Nocturne” de peste douăzeci de ani. Este, pentru mine, un Manifest personal în fața imposturii. A degradării. A decăderii umane. A maltratării limbii române. A disprețului. A minciunii. A deriziunii. Arta salvează.

Acum, aici, mâine și în viitor. Arta, cultura, educația, performanța, studiul, ne salvează. Acești oameni „altfel” duc povestea mai departe. Și lumina. Și sensul vieții, al creației. Al creației din orice domeniu.

Sufletul și mintea nu se pot face auzite când urlă că au nevoie de hrană. Și este o datorie morală să le hrănești. 

Ce v-ați dori să păstreze în primul rând publicul din întâlnirile dumneavoastră cu invitații „Nocturnelor”, din această emisiune pe care o numeați „cumva de pe alt tărâm”?

Emoția. Emoția unui „altfel”, unui „altceva”, a unui drum, a unor experiențe. Curajul. Curajul de a-ți asuma că ești bob și nu neghină. Înțelegerea că poți să-ți cauți calea.

Și, dacă o găsești, să mergi pe ea. Libertatea. Libertatea să fii tu însuți. Să nu abdici de la asta indiferent de mode și omenești tentații.

„Atâta timp cât există viață pe pământ, va exista și teatrul”

Cum vedeți teatrul românesc de azi, când se vorbește despre un desant feminin de regizoare apărut în ultima vreme în teatru, se fac spectacole on-line ca urmare a pandemiei și se caută tot felul de soluții de supraviețuire a spectacolelor?

În vremea asta teribilă, cu toate punerile la colț ale artei și artiștilor, și la noi, și în lume, s-au găsit formule de a face spectacole, de a comunica.

S-a lucrat și on line, s-a repetat, s-a jucat și pe scenă, artiștii s-au testat, se testează. Este un timp care poate să-ți dea șansa să descoperi priorități, unde ești, unde vrei să mergi, ce fel de evoluție ai avut, de ce ai involuat, poate. Introspecția asta este vitală.

Am cam fugit de noi înșine, ne-am mai și rătăcit muncind ca nebunii. Nu întotdeauna îmbogățindu-ne interior. 

Este teatrul pe cale să se salveze cumva sau este tot mai vulnerabil ca urmare a acestei pandemii care i-a luat oxigenul, îndepărtând publicul din sală?

Teatrul va dispărea dimpreună cu lumea asta. Atâta timp cât există viață pe pământ, va exista și teatrul. Este un moment dificil, complicat, derutant, cu spaime și anxietăți de tot felul. Mulți artiști din lume și-au pierdut contracte.

Independenții din România au găsit puțină înțelegere reală și mai deloc soluții financiare pentru a trăi. Cunosc tineri independenți excepționali care nu știu cum au reușit să se descurce concret în perioada asta.

Cei mai mulți artiști au reușit să găsească formule ca să-și exprime vocația. Iar publicul a fost și este prezent în săli. Respectând toate restricțiile. De toate felurile. Nu este atât de simplu să joci într-o sală cu treizeci la sută din capacitate. Chiar dacă este mare. Ce să mai spun dacă este un spațiu mic.

Nu știu cum vom ieși din toată nebunia asta. Dar știu cât am suferit când nu am putut să merg la teatru sau la concerte. Și știu ce a însemnat și înseamnă asta pentru artiști.

Nu prea s-a găsit nimeni să vorbească cu ei, cu dragoste, cu tandrețe și cu respect. Uneori, te simți abandonat. Poate că asta ne face mai solidari. Poate…

Ce piese de teatru v-au impresionat recent și prin ce? 

M-am bucurat la toate spectacolele pe care le-am văzut în sală, în ultimul timp. Am trăit relația asta la fel de intens, meditând la fel de profund la actul creației. Aici, nu s-a schimbat nimic. 

Care sunt reperele care vă ajută să treceți prin această criză pandemică? Cum ați îmblânzit distanța geografică față de fiul dumneavoastră, aflat la studii, la Conservatorul Regal din Glasgow, căruia i-ați fost, mereu, atât de aproape? 

M-a ajutat, într-un fel, faptul că am reușit să stau mai mult cu mine însămi. Să mă reîmprietenesc cu casa mea, cu obiectele, cu lumina din casa mea.

Cu lucrurile și gesturile mărunte, dar normale. Fiul meu a revenit în țară în perioada asta.

Am început să gătesc din nou, să caut rețete, să fac ceva nou, proaspăt, gustos, să punem masa zilnic ca și când ar fi o sărbătoare, cu lumânări, cu vasele și argintăria familiei.

În lockdown, în fiecare duminică „mâncam” pe zoom cu prietenii mei, cei cu care obișnuiam să fac asta. Stabileam de vineri meniul, același, normal, și îl pregăteam. Deci eram împreună, la masă, având toți aceleași feluri de mâncare.

M-am apropiat și mai mult, indestructibil, de prietenii mei minunați. Nu mulți. Dar… fundamentali pentru mine. I-am cam cernut pe cei ocazionali, contextuali.

Îmi iau multă putere din asta, îmi întreține focul pentru tot ceea ce fac cu pasiune și cu nebunie. Am avut multe încercări în viața asta, obstacole, momente de panică și de neputință.

Uneori, am învățat lecțiile a ceea ce mi-a fost dat. Alteori, nu prea.

M-au obosit și iritat întotdeauna falsele probleme, ideologizările în artă, confuzia, amestecul valorilor cu non-valorile sau cu mediocritatea, lamentația. Eu cred și voi crede până la capăt că valoarea este sau nu este. Indiferent de sex, de vârstă și alte multe categorii recente.