Mircea Baniciu: “Nu-mi pare rău că n-am plecat din ţară, nu cred că era loc pentru mine acolo”

Despre invitatul Irinei Păcurariu la “Reţeaua de Idoli”, în ediţia de luni, 7 noiembrie, de la ora 20:00, se spune că este o legendă. Cântăreț și chitarist, deşi la bază architect, Mircea Baniciu s-a remarcat în muzica românească la începutul anilor ’70, când a devenit solistul formației “Phoenix”.

Nu întâmplător, ediţia de luni a “Reţelei de Idoli” se intitulează “Cel care a rămas”.

“Nu-mi pare rău, pentru că nu cred că era loc pentru mine acolo. Aveam mulţi prieteni în zonă, mă refer la Germania, Olanda, Statele Unite, foşti colegi de facultate care mi-au zis că e foarte greu şi nu cred că ar fi fost potrivit pentru mine, pentru că sunt un tip comod, căruia îi place să trăiască cât de cât bine. Care nu se aruncă acolo unde este greu şi unde nu mai există timp pentru a trăi, zic eu. Cred că am rămas aici petrecând momente foarte frumoase în perioada anilor ’70-’80, până spre 1989 când s-au urâţit lucrurile”, spune Mircea Baniciu.

Interviul s-a purtat în curtea casei artistului, unde si-a amintit cu nostalgie de copilărie. In primii ani, a locuit împreună cu mama sa în casa unei doamne care urmase Conservatorul la Viena. Aceasta l-a auzit fredonând şi a remarcat că are talent. Asa a intrat muzica în viaţa sa.

“Mama lucra în trei ture, foarte greu. Dacă lucra la prânz, pleca înainte să vine eu de la şcoală şi venea noaptea, iar în tura de noapte dormea toată ziua. Bineînţeles că eram toată ziua prin curte, iar proprietăreasa m-a văzut şi i-a zis mamei că am talent şi că se va ocupa de mine. M-a dus la o fostă colegă a ei, care dădea lecții de pian şi aşa am urmat pianul din clasa a doua până într-a şaptea, când a apărut chitara. Nu mai era cale de întors… Mi-a zis mama, intri la liceu, primeşti chitară, nu intri, te duci să munceşti, să înveţi o meserie”, a adăugat artistul.

Irina Păcurariu: De pe scenă, vezi mii de oameni în faţa ta, care vin să te asculte… Nu ţi se taie picioarele?
Mircea Baniciu: Mi-a fost greu la început, nu ştiam ce să fac cu mâinile. Acesta era lucrul cel mai complicat. Luam o tamburină, luam o chitară, ca să fac ceva cu mâinile. I-am întrebat pe unii dintre cei care mai urcaseră pe scenă şi mi-au spus: “Lasă, că după ce urci şi cântaţi, vin momentele frumoase. Urcă-te pe scenă şi când vei vedea mii de perechi de ochi aţintiţi asupra ta ai să vezi ce senzaţie extraordinară…”.