Portretul securistului la bătrânețe. “Metronom” intră în curând în cinematografe

de Doinel Tronaru, 24 octombrie 2022, 20:00

Prezentat în weekend în deschiderea Festivalului Les Films de Cannes, filmul “Metronom”, premiat deja pe Croazetă în primăvară, a constituit o revelație pentru spectatori, mulți considerându-l “cel mai bun film” pe care l-au văzut “despre comunismul românesc”. Cei care nu au fost prezenți nu mai au mult de așteptat: pe 4 noiembrie, “Metronom” va intra în difuzarea generală.

De ce “portretul securistului la bătrânețe”? Pentru că, și în acest film, partea cea mai substanțială este dată de partitura lui Vlad Ivanov, actor al “noului val” care s-a specializat în astfel de personaje abjecte. Vom reveni mai jos asupra prestației lui din “Metronom”.

Un (nou) film despre “comunismul românesc”

Evident, aluzia joyceană din titlu trimite și la “Portretul luptătorului la tinerețe” (2010), filmul regizorului Constantin Popescu jr., care la rândul lui a forat adânc în “comunismul românesc” (în acel caz, era vorba despre anii ’50 și despre rezistența armată a partizanilor din munți, deci un subiect și mai dur și mai dificil).

Spun asta pentru că “Metronom” este, în primul rând, un film despre “comunismul românesc”, el nu poate fi înțeles, până la capăt, în afara cunoașterii bine a acelei perioade. Mulți spectatori mai în vârstă se miră că regizorul Alexandru Belc (42 de ani) a reușit să transpună atât de bine specificul acelei epoci, pe care-ar fi trebuit s-o cunoască mai în detaliu “părinții sau bunicii autorului”.

Ei uită că acesta este rostul și scopul ARTEI: transfigurarea profesionistă și “meșteșugită” a unor experiențe umane, de oriunde și de oricând. Până la urmă, totuși, “Metronom” nu este altceva decât o “poveste de dragoste”, se reduce la aceasta, e-adevărat una “în vremuri de holeră” sau de ciumă (ideologică), pentru că acestea sunt “universaliile” la care ajunge (și trebuie să ajungă) orice poveste, indiferent când și unde este plasată.

O “Atlantidă scufundată”

“Ne despărțim de trecut râzând”, spunea cineva, parcă Marx, ne despărțim în general de trecut prin Artă (și ne și vindecăm de el, în același timp). Ne despărțim, sau recuperăm acel Trecut în acest fel, deși dimensiunea nostalgică (de recuperare a acelei “Atlantide scufundate” care-a fost “comunismul românesc”) este mai puțin pronunțată în “Metronom”. Aceasta, poate, și pentru că regizorul (născut în 1980, la Brașov) a prins mai puțin din acea epocă/perioadă, prin urmare este mai puțin atașat de aceasta.

Belc și-a propus să facă un film politic “ca la carte”, despre ravagiile produse de acel sistem politic și ideologic asupra generației care s-a maturizat în acel cadru (în anii ’70, prin 1972-73, este plasată acțiunea) – dar și asupra relațiilor de familie și de prietenie sau, cum spuneam, de dragoste. Fără a intra însă în adâncimile, “măruntaiele”, “inner circle”-ul acelui sistem, ci doar arătând și prezentând niște simple povești umane, iar premiul primit la Cannes și cronicile elogioase din presa occidentrală demonstrează că acest lucru i-a și reușit.

“Romeo, Julieta și întunericul” românesc

Astfel, prestigioasa publicaţie de cinema “Variety” scria că “acest debut stilizat, lent şi cu o imaginaţie bogată e mult mai mult decât o versiune românească la Romeo şi Julieta”, iar “Screen International” descrie filmul ca pe “un instantaneu convingător al unor adolescenți aflați în pragul maturității”.

Elogiile critice au curs de la premiera de la Cannes până acum: “unul dintre cele mai bune filme ale anului”, “o călătorie emoţională empatică, realizată cu un meşteşug uimitor” (Clapper), “nu e un film pe care să-l uităm prea curând” (Disappointment Media), “un film sublim de frumos” (The Upcoming).

Mara Vicol, Șerban Lazarovici, Alexandru Belc, Mara Bugarin, echipa filmului Metronom pe covorul roșu de la Festival de Cannes

Premiera pe 4 noiembrie

“Metronom” este debutul în lungmetraj de ficțiune al cineastului Alexandru Belc (acesta a mai realizat două documentare de lungmetraj: “8 Martie”, 2012, și “Cinema, mon amour”, 2015).

După cum se știe, filmul a câştigat Premiul pentru cel mai bun regizor al secţiunii Un Certain Regard la Cannes 2022, “în ovaţiile publicului şi ale criticii”.

Premiera în cinematografele românești este programată pentru 4 noiembrie, filmul fiind distribuit de Strada Film International.

Un film “de autor”

“Metronom” (scris și regizat de Alexandru Belc, așadar autorul nu a apelat la experiența unui scenarist “mai în vârstă” sau la “propteaua” unui text anterior, posedând deja prestigiu literar, și-a spus propria poveste și și-a redat propria viziune) nu este propriu-zis o reconstituire fidelă “de epocă”, nu excelează în finețea detaliului reconstitutiv și recuperator.

Ceea ce îl interesează pe Belc este găsirea și redarea specificului acelei epoci, a esenței sale, dincolo de detaliile formale. Elementele date se află acolo, servesc doar ca factor identificator al timpului în care ne aflăm, “semne” care marchează epoca, eventual “marker-e” sau “trigger-e” ale memoriei.

“Sărăcia, și nevoile, și neamul…”

Astfel sunt: ceaiul dansant la care se ascultă muzică (“Light My Fire”, by The Doors & Jim Morrison) și se scrie scrisoarea către DJ-ul Cornel Chiriac de la “Europa Liberă”, apartamentele de bloc mizere, dar încărcate de biblioteci și de cărți, specifice acelei epoci, și… cam atât (puțin la școală, acasă, ceaiul dansant de la Roxana și apoi la Securitate, acțiunea se desfășoară aproape exclusiv pe parcursul unei singure zile și nopți, cu doar câteva secvențe post-eveniment).

Şi sordiditatea, mizerul acelor birouri de instituții (și de interogatoriu) în care-și desfășura activitatea Securitatea, “brațul înarmat al poporului” (s-a discutat prea puțin despre să nu-i zic ascetismul, dar “sărăcia” acestei dictaturi, vizibilă și în imaginile sau fotografiile cu decorări sau alte event-uri din sediul Comitetului Central etc.; o penurie lucie și o lipsă de gust crasă, așa cum îi stă bine unei dictaturi “muncitorești”).

“Nu-i adevărat, dar e bine găsit”

O lungă secvență finală, forțată după părerea mea, îi arată pe liceeni discutând, post-bacalaureat, la modul pueril, romanul “Ion” (ca pentru a arăta că, din acest punct de vedere, nimic nu s-a schimbat). Putem discuta mult despre exactitatea și corectitudinea tuturor acestor detalii particulare din filmul lui Belc (eu personal am identificat multe inadvertențe și neconcordanțe).

Adevărul este că toate aceste inexactități nu contează foarte mult, pentru că importantă este semnificația lor și relevanța poveștii pe care-o spune regizorul, așadar acel specific, “esență” a epocii, despre care vorbeam, și care se cere să fie surprinsă. “Se non è vero, è ben trovato”, spune o veche și înțeleaptă vorbă. Sau, cu alte cuvinte, adevărul ficțiunii este mai puternic decât detaliul adevărului istoric propriu-zis.

O reușită stilistică și formală

Să nu uităm că Alexandru Belc a primit la Cannes (în secțiunea în care a concurat) un premiu pentru regie, așadar i-a vrăjit pe occidentali cu “măiestria” sa artistică intrinsecă. Şi, într-adevăr, filmul – dincolo de scenariul pe care l-am discutat până acum – este foarte bine făcut: cadrele lungi, fără tăietură, traveling-urile/mișcările de cameră și alte “artificii” care-au făcut “gloria” NCR-ului sunt la ele acasă, și acestea i-au impresionat și “dat”, încă o dată, “pe spate” pe occidentali.

Într-un “truc” stilistic/narativ deja clasic, Belc își realizează pelicula, din punct de vedere formal, oarecum în maniera filmelor din acea perioadă, a anilor ’70 – lucrul este evident în “granulația” imaginii color și în “formatul” / “ratio” îngust al cadrului. Perfecțiunea formală a “Metronom”-ului este de necontestat.

Un domnu’ Bebe cu epoleți

Scoteam în evidență partitura excepțională a lui Vlad Ivanov, și într-adevăr aceasta este partea cea mai consistentă, din punct de vedere al interpretării actoricești. Vlad Ivanov, care s-a “specializat” oarecum în acest tip de roluri, practic își reia aici partitura “domnului Bebe”, cea care i-a adus faima în filmul “432”, din 2007. Îmbracă din nou haina acestuia, dar de data aceasta una cu epoleți și de “reprezentant al instituțiilor Statului”.

Vlad Ivanov, Mara Bugarin, Alexandru Belc, Mara Vicol, Șerban Lazarovici – Metronom, Photocall Festival de Cannes, 2022

El este acel “securist la bătrânețe” despre care vorbeam în titlu. Ivanov (53 de ani) nu este numai onctuos, “jegos” și uns cu toate alifiile, așa cum îi stă bine unui astfel de personaj (“cea mai oribilă meserie din lume”, este o replică pe care o tot am în minte, apropo de serviciile secrete de ieri și de azi). Colonelul Biriș (deci, funcție și grad destul de înalte) trece și la aluzii de propuneri sexuale la adresa tinerei Ana (Mara Bugarin), într-un joc de quid-pro-quo-uri desăvârșit.

Debut de excepție pentru Mara Bugarin

Şi actorul Mihai Călin (54 de ani) este bun în rolul tatălui Anei, într-o partitură care realmente i se potrivește la vârsta aceasta. Celor doi li se alătură, în nota bună obișnuită, reputatele Andreea Bibiri (mama Anei) și Alina Berzunțeanu (mama lui Sorin). Şi aceștia (plus câțiva “securiști” secundari) sunt toți maturii din film, restul distribuției este dat de grupul de adolescenți, ceea ce arată cât de subtil a lucrat Alexandru Belc în această “reconstruction” a epocii.

“Metronom” lansează, bineînțeles, carierele tinerilor interpreți: Mara Bugarin (Ana; debut în cinema) – pe ea “cade” aproape toată greutatea filmului –, Şerban Lazarovici (Sorin; actorul are 22 de ani, l-ați mai văzut în rolul principal din “Tipografic Majuscul”, 2020, filmul lui Radu Jude), Mara Vicol (Roxana) și ceilalți colegi și colege ai lor.

“Noi în anul 2022…”

“Noi în anul 2000…”, suna un cântec adresat strict, în acea vreme (acum 50 de ani, nu?), celor aflați la vârsta personajelor din acest film (și care-acum ar trebui să aibă aproape 70 de ani). 2000 a venit, a trecut, și iată că în 2022 apare filmul “lor”, al generației lor, care îi arată (aproape) exact cum au fost.

“Metronom” se instalează lejer, de la prima proiecție bucureșteană, ca unul dintre cele mai bune filme românești despre “comunismul românesc”, alături de, în primul rând, “Arest” (2019) al lui Andrei Cohn.