Celebrul Festival de film de la Cannes, aflat la cea de-a 75-a ediție, desfășurată între 17 și 28 mai, și-a desemnat câștigătorii și s-a încheiat cu o surpriză de proporții, suedezul Ruben Östlund câștigând al doilea Palme d’Or din carieră, pentru încă o satiră anticapitalistă. Chiar dacă “R.M.N.” al celebrului Cristian Mungiu nu s-a ales cu nimic, românii nu s-au întors cu mâna goală, de data aceasta fiind rândul mai tânărului Alexandru Belc să câștige „Un Certain Regard” pentru regie.
Timpul zboară și iată că s-a încheiat și ediția de anul acesta a Festivalului de la Cannes. Au fost 12 zile de fast și glamour, dar și de proiecții de filme extrem de interesante și atrăgătoare, numai unul și unul.
Festivalul a avut mult de suferit din cauza pandemiei, în cei doi ani restrângându-se la ediții online sau într-o formulă foarte redusă, pe la sfârșitul verii, așa că, odată nefericita perioadă fiind declarată oficial încheiată, s-a străduit cât a putut de mult să-și “scoată pârleala”.
Woody Harrelson, în filmul câștigător
Marele câștigător este regizorul suedez Ruben Östlund (48 de ani), care se alătură “clubului” restrâns al dublu câștigătorilor de Palme d’Or, distincția supremă a festivalului. Filmul cu care a câștigat de data aceasta, “Triunghiul tristeții” / “Triangle of Sadness” / “Sans filtre”, este o savuroasă satiră socială, avându-l în rolul principal pe celebrul actor american Woody Harrelson (60 de ani).
Ca aproape în fiecare an, românii nu au plecat nici de data aceasta cu mâna goală. Dacă “R.M.N.”, noul film al celebrului Cristian Mungiu (care, vă amintiți, a luat Palme d’Or-ul în 2007, cu filmul “432”), a beneficiat doar de cronici foarte pozitive, norocul a surâs mai tânărului Alexandru Belc (41 de ani), care a câștigat premiul de regie al secțiunii Un Certain Regard pentru filmul său “Metronom”.
Iată 5 titluri de film prezentate la această ediție a festivalului pe care să stai cu ochii și să le urmărești în lunile următoare pentru a le viziona neapărat, în viitoarea ediție din toamnă a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, organizat de Cristian Mungiu, și când vor fi distribuite pe ecrane de distribuitorii români, sau, de ce nu, dacă le zărești pe vreuna dintre platformele de streaming.
Un Palme d’Or nu trebuie niciodată ratat, indiferent de controversa din jurul lui – sau mai ales legat de aceasta –, iar acest film va fi cu siguranță “vedeta” festivalului Les Films de Cannes din toamnă și va fi distribuit în acel moment de un distribuitor român. Filmul este o satiră socială de zile mari, cu o puternică încărcătură anticapitalistă, o analiză a “monstruozităților” provocate de avuția nemăsurată și a relațiilor de clasă din capitalism, realizată cu indiscutabil talent și fler artistic, așa cum le place criticilor ideologizați din Vest și “stângii caviar”, care primează în mediile intelectuale.
Al doilea Palme d’Or pentru Östlund
În rolul principal se află celebrul actor american Woody Harrelson, probabil ca un rapel al prestației sale legendare din tinerețe în “Născuți asasini”, film care era la rândul lui o satiră a “îndobitocirii” aduse de mediile din același “putred” capitalism.
În “Triunghiul tristeții”, asistăm la o croazieră pentru super-bogați (“putred de bogați”, cum le zice românul) – ne vine în minte și “Croaziera”, capodopera din comunism a lui Mircea Daneliuc –, la care participă și un cuplu de celebrități din lumea modei (Harris Dickinson și Charlbi Dean; Woody Harrelson îl interpretează pe căpitanul socialist al vasului). Vasul de croazieră se scufundă, făcându-i astfel pe supraviețuitori captivi pe o insulă. Un “Împăratul muștelor” cu adulți “putrezi”.
Filmul nu se îndepărtează prea mult de precedentul titlu al regizorului, “The Square” / “Pătratul”, care era, la rândul lui, o satiră acidă a superficialității mediilor artistice din capitalismul burghez contemporan, film prin care Östlund a câștigat pentru prima oară Palme d’Or-ul acum cinci ani, în 2017. În acest fel, Ruben Östlund se alătură “clubului” extrem de select al regizorilor cu două distincții supreme pe Croazetă în palmares, printre care: Francis Ford Coppola, Emir Kusturica, Bille August, frații Dardenne, Ken Loach.
2. “Broker” (Coreea de Sud, 2022), regia: Hirokazu Koreeda, cu: Ji-eun Lee, Bae Doona, Song Kang-ho.
Filmul a primit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, decernat actorului sud-coreean Song Kang-ho (55 de ani). Nu este deloc prima prezență a lui Song pe Croazetă: prima oară a venit în 2019, odată cu filmul “Parasite”, unde juca unul dintre rolurile principale, cel al tatălui sărăntocilor, film care finalmente a câștigat atunci Palme d’Or, iar mai târziu Oscarul pentru cel mai bun film. În 2021, urmare a acestui succes, a făcut parte din juriul festivalului, și acum iată-l încununat cu premiul de interpretare.
În regia minunatului Koreeda
Song Kang-ho este, la bază, un actor amator, fără studii profesioniste de actorie, fiind lansat de regizorul Bong Joon-ho, la care a mai jucat, înainte de “Parasite”, în filme ca “The Host” / “Monstrul” sau “Snowpiercer”. Acum a obținut distincția sub bagheta regizorului japonez Hirokazu Koreeda (60 de ani, îi va împlini peste o săptămână), autor, de-a lungul vremii, al unor minunate filme, precum: “Like Father, Like Son” (2013), “Our Little Sister” (2015), “After the Storm” (2016), “Shoplifters” (2018, distins atunci cu Palme d’Or) sau “La vérité” / “The Truth” (2019).
Acesta din urmă era primul film realizat de Koreeda în Occident, mai exact în Franța, și era o explorare a mitului Catherine Deneuve, prin intermediul relației dintre o actriță veterană și fiica sa, interpretată de Juliette Binoche. De data aceasta, japonezul se instalează pentru prima oară în Coreea de Sud, la o aruncătură de băț de casă, unde a realizat “Broker”.
Subiectul este sfâșietor numai la simpla lectură: cutiile care sunt lăsate din loc în loc, pentru ca unii oameni, în mod anonim, să-și abandoneze acolo copiii nedoriți (“Baby, Box, Broker” suna titlul de lucru coreean). Relațiile de familie, tratate însă într-un mod extrem de sofisticat, specific oriental, sunt tema predilectă a regizorului, așa că nu ne miră alegerea subiectului.
3. “Decision to Leave” (Coreea de Sud, 2022), regia Park Chan-wook, cu: Tang Wei, Park Hae-il, Go Kyung-Pyo.
Ceea ce atrage atenția în primul rând la acest titlu este numele regizorului, sud-coreeanul Park Chan-wook, de altfel câștigător al premiului pentru cea mai bună regie la ediția din acest an, pentru acest film. Dar chiar dacă Park nu ar fi câștigat premiul, tot am fi ales acest film în selecția noastră.
Moarte în munți
Park Chan-wook (în vârstă acum de 58 de ani), vârf de lance al noii generații de regizori sud-coreeni post-2000, este autorul unora dintre cele mai șocante, mai provocatoare, dar și mai valoroase filme, pe plan internațional, ale ultimelor două decenii. Le enumerăm doar pe cele mai importante: “Joint Security Area” (2000), “Oldboy” (2003, parte a “trilogiei răzbunării”) – film refăcut și de americani, dar într-o variantă mult mai puțin șocantă și viscerală –, “Thirst” (2009, film cu… vampiri după Zola), “Stoker” (2013), mai recentul “The Handmaiden” (2016), bijuterie “de epocă” homoerotică.
Subiectul noului film al lui Park nu pare să facă excepție de la această “tradiție”: un detectiv care investighează moartea unui bărbat în munți o întâlnește pe misterioasa soție a decedatului, în vânătoarea sa de “copoi” versat. Crimă, dramă și mister, cât cuprinde, dar și rafinament stilistic și cinematografic.
Chiar dacă Cristian Mungiu (54 de ani) s-a întors de data aceasta fără nimic de la Cannes (a făcut-o însă, câștigând premii extrem de importante și prestigioase, la fiecare ediție la care a participat până acum), nu trebuie să neglijăm cel mai nou film al său, “R.M.N”, fiind vorba de cea mai recentă producție a unuia dintre cei mai importanți regizori români din toate timpurile.
Un “răsfățat” al Cannes-ului
Mungiu știe ca nimeni altul să pună degetul pe ce ne doare (așa cum a făcut-o și în precedenta sa creație, “Bacalaureat”), analizând cu o acuitate de scalpel societatea românească, astfel încât noul “R.M.N” nu trebuie ratat. Mai ales că premiera românească bate la ușă: joi, la Sala Palatului, filmul are premiera oficială, de gală, iar de vineri intră în toate cinematografele de pe cuprinsul țării.
Cristian Mungiu a obținut premii importante la Cannes cu fiecare dintre filmele cu care a participat: “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (2007, Palme d’Or, fiind singurul cineast român distins, până acum, cu acest trofeu) – o capodoperă, un film deja clasic –, “După dealuri” (2012, scenariu și premiu de interpretare feminină, pentru Cristina Flutur și Cosmina Stratan), “Bacalaureat” (2016, cel mai bun regizor).
Noul film, a cărui acțiune este plasată într-un sat transilvănean multietnic, este prezentat ca “o analiză nepătimașă a forțelor motrice ale comportamentului uman când acesta este confruntat cu necunoscutul, asupra felului în care îl percepem pe celălalt și asupra a cum relaționăm cu un viitor neliniștitor”.
5. “Metronom” (România-Franța, 2022), regia Alexandru Belc, cu: Mara Bugarin, Şerban Lazarovici, Vlad Ivanov.
De data aceasta, soarta a surâs tânărului regizor Alexandru Belc (născut în 1980), care a câștigat, cu filmul său “Metronom”, premiul pentru cel mai bun regizor al secțiunii Un Certain Regard, în care a participat. Este un premiu important, în această secțiune din selecția oficială a festivalului (competitivă, dar cu un juriu separat), care situează cariera încă tânărului regizor pe o direcție foarte favorabilă.
România, 1972, “high communism”
“Metronom” este debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Alexandru Belc, dar nu este primul său film, nici măcar primul său lungmetraj. În 2012, regizorul a debutat cu documentarul “8 Martie” (o oră), iar în 2015 a realizat documentarul de lungmetraj “Cinema, mon amour”, despre lupta pentru salvarea unui cinematograf de provincie, film care a fost foarte bine primit și s-a bucurat de numeroase nominalizări. Iată-l acum pe Alexandru Belc trecând la ficțiune, și se pare că cu destul de mult succes.
Filmul lui Belc se apleacă din nou asupra trecutului comunist (“Metronom” este o aluzie la titlul celebrei emisiuni de muzică rock a lui Cornel Chiriac, din țară și mai apoi de la “Europa liberă”), ceea ce l-ar putea face să fie considerat un film istoric, dacă lucrurile acestea nu ar fi încă atât de “dureroase” și de actuale. “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, dar și cum era lumea care s-a sfârșit atunci, în 1989, vrea să ne spună regizorul.
Ne aflăm în toamna anului 1972, undeva în România. Domnia lui Ceaușescu nu numai că era de-abia la început, dar pe-atunci lucrurile puteau fi încă crezute că vor fi în ordine, după anii negri de teroare stalinistă. Ana (Mara Bugarin), o adolescentă de 17 ani, află că prietenul său, Sorin (Şerban Lazarovici, l-ați văzut în “Tipografic Majuscul”), va părăsi clandestin țara pentru totdeauna în câteva zile. Cei doi iubiți hotărăsc să-și petreacă aceste ultime zile împreună. Cum se vede acum acel 1972, după trecerea a 50 de ani, dar prin viziunea unui regizor născut opt ani mai târziu, vă puteți da seama numai dacă veți sta cu ochii pe “Metronom”, pentru a afla când va putea fi vizionat prima oară în România (foarte probabil la apropiatul festival TIFF Cluj-Napoca).