Într-un interviu acordat TVmania, scoţianul Robert Carlyle (48 de ani) vorbeşte despre provocarea apariţiei într-un serial SF care e, la propriu, din alt univers faţă de proiectele care l-au consacrat.
Begbie din “Trainspotting – Din viaţă scapă cine poate”, 1996) şi Gaz („Gol puşcă”, 1997) sunt rolurile care l-au făcut celebru, însă britanicul şi-a întors, din toamna trecută, atenţia către proiectul “Poarta Stelară, Univers”, care debutează pe 7 martie, la Universal Channel. Direcţia faimoasei francize e acum una mai “întunecată”, după cum spune chiar interpretul lui Doctor Rush, unul dintre personajele centrale de pe nava “Destiny”.
TVmania: Ce te-a determinat să accepţi rolul din „Poarta Stelară, Univers”?
Robert Carlyle: M-a atras premisa poveştii, pe care am aflat-o cu cam şase luni înainte să începem filmările şi care mi s-a părut foarte neobişnuită, având în vedere cariera mea. Nu era genul de rol pe care l-aş face în mod normal.
Am vorbit cu Brad Wright şi Robert Cooper, care sunt producătorii executivi, iar primul lucru pe care i-am întrebat a fost “De ce naiba mă vreţi pe mine?”. Ei mi-au zis: “Exact de-asta. Genul ăsta de întrebare e motivul pentru care te vrem”. Atunci am înţeles că dacă nu eram eu, ar fi fost altcineva ca mine, cineva care să ducă franciza într-o direcţie nouă, mai întunecată.
TVM: Eşti cunoscut pentru felul în care te documentezi pentru un rol – uneori ajungi până la a-ţi schimba complet stilul de viaţă. Cum te-ai pregătit pentru Doctor Rush?
RC: Am vorbit cu câţiva oameni de ştiinţă din domeniul fizicii cuantice, de la Universitatea din Glasgow. Tipii ăştia sunt incredibili – sunt ca nişte savanţi, cu adevărat extraordinary. Au un bagaj de cunoştinţe înspăimântător.
Eu eram foarte interesat de ce ar reprezenta noţiunea de “Stargate” în lumea reală şi cât de plauzibil ar fi totul. Am fost foarte surprins când au zis: “Ştii, toate astea chiar sunt fezabile”. Mi-au oferit foarte multe informaţii, însă un alt lucru care mă interesa era obsesia lui pentru o problemă matematică – ce îl distrusese ca om, îi distrusese căsnicia – aşa că i-am întrebat dacă au colegi care să fi fost atât de afectaţi de munca lor.
Amândoi au reacţionat la fel: au făcut o pauză de cam cinci secunde, s-au uitat la mine şi au spus “O, da”. M-am gândit, Dumnezeule!, voi chiar luaţi asta foarte în serios, aşa că această pasiune a alimentat personajul lui Rush. M-am gândit că-l pot duce pe acest tip până la limita incredibilului, în ce priveşte pasiunea sa şi încrederea în munca sa.
La dorinţa de a găsi o soluţie cred eu că se rezumă totul – cu Rush e vorba despre o soluţie la întreaga construcţie a universului, nu doar la întoarcerea acasă – el vrea să vadă imaginea de ansamblu, de-asta e acolo sus.
TVM: Erai fan „Stargate” înainte să te alături echipei serialului?
RC: Ştii, nu prea am urmărit „Atlantis – Poarta Stelară”, ca să fiu sincer, dar văzusem destul din „SG-1” de-a lungul anilor şi îmi plăcuseră mai multe episoade. Cred că au avut câţiva actori iconici de-a lungul timpului, cu Richard Dean Anderson, în mod special, şi Amanda Tapping – o echipă perfectă, aşa că mi-a plăcut seria.
TVM: Revenind la cariera ta, care crezi că e cel mai dificil rol pe care a trebuit să-l interpretezi?
RC: Hmm, în termeni de provocare, cred că rolul lui Hitler e pe locul întâi, din motivele evidente – adică doar încercarea de a-l face cum trebuie. Asta a fost pentru o mini-serie numită „Hitler – Ascensiunea răului” (din 2003, n.r), care documenta începuturile vieţii sale şi cariera sa politică de până în 1932.
A fost dincolo de provocator, mi-a provocat migrene încercarea de a pătrunde în mintea acestui maniac. A fost foarte greu – şi filmările au durat mult – deci în ce priveşte documentarea şi faptul că am petrecut aproape un an gândindu-mă la Adolf Hitler… (râde) A fost, fără îndoială, cel mai greu.
TVM: Atunci care rol a fost cel mai distractiv, cel mai plăcut pentru tine?
RC: Cel mai distractiv… e dificil de răspuns pentru că totul e greu, ştii – e greu, într-un fel, să faci un rol însă… Per total, cred că “Trainspotting” (rolul lui Begbie, n.r.) a fost cel mai distractiv pentru că mi-am făcut prieteni şi sunt relaţii care au continuat de atunci.
Danny Boyle e regizorul meu favorit şi e un tip minunat, creează o atmosferă fantastică, extraordinară. În mod sigur “Trainspotting”, da!
TVM: Apropo de Begbie şi de „Trainspotting”: el şi Gaz din „Gol puşcă” sunt cele mai cunoscute personaje pe care le-ai jucat. Ţi se întâmplă să fii identificat cu vreunul dintre ele atunci când te întâlneşti cu fanii?
RC: E o paletă mai largă, ca să fiu sincer, cred că ai fi surprins. Cele două sunt cele mai frecevente, bineînţeles – ba chiar sunt uluit, când merg peste hotare, de cât de „mare” e Begbie. Monstrul preia controlul!
Dar, pe de altă parte, apar şi alţi factori. Oamenii mai în vârstă îşi aduc aminte de mine, mai ales în Marea Britanie, din „Hamish Macbeth”, un serial TV pe care Dumnezeu ştie cu câţi în urmă l-am făcut. Alţii îşi amintesc de rolul meu din „Cracker”, însă tot în Marea Britanie.
Din punct de vedere al personajului, rolul din „Cracker” cred că e pe locul doi, după Begbie, bineînţeles.
TVM: “Trainspotting” şi “Gol puşcă” sunt şi cele mai de succes filme în care ai jucat. Simţi vreodată presiunea popularităţii lor, când vine vorba de alte şi alte proiecte noi?
RC: Nu, nu o văd ca pe o presiune a succesului, ştii? Poţi să faci numai ce tu crezi că e bine să faci. Am avut norocul să lucrez cu oameni fantastici, ca Danny Boyle şi Ken Loach, şi atunci când lucrezi cu astfel de oameni, alţii din acelaşi aluat apar şi vor să lucreze cu tine. Deci ai un portofoliu frumos şi ştii că trebuie să nu strici ce ai construit.
Nici măcar nu e vorba despre artă şi despre ridicarea “profilului” – toată lumea ştie că nu sunt genul – dar reputaţia înseamnă ceva pentru mine, aşa că m-aş gândi dacă proiectul poate să-mi strice reputaţia. Nu mă gândesc în termeni de personaj, indiferent de tip, ci în termeni de produs în sine. Mă gândesc foarte atent la rolurile pe care le fac.
TVM: Ce proiecte ai în 2010, fie că e vorba de film, televiziune sau teatru?
RC: Păi o să fac încă un sezon de “Poarta Stelară, Univers”. Asta o să mă ocupe până la sfârşitul lui noiembrie, aşa că nu prea mai am timp de altceva, momentan. Mai e un film care trebuie să apară la primăvară, numit “I Know, You Know” – un film minunat, cu buget foarte mic, probabil că n-o să-l vadă nimeni, dar e făcut din inimă.
E făcut de omuleţul ăsta pe nume Justin Kerrigan, care a regizat “Human Trafficking” în anii ’90 – e un omagiu pentru tatăl său, e minunat.
TVM: Care sunt actorii pe care îi admirai atunci când erai la începuturile carierei tale?
RC: Cred că un actor pe care l-aş urmări oricând şi care nu m-a dezamăgit niciodată şi care m-a vreăjit pur şi simplu când mi-am început cariera (şi încă o mai face, uneori) e Harvey Keitel. Cred că nu poţi spera să fii mai bun decât Keitel.
Locuieşte, într-un fel, în oamenii pe care-i joacă şi are un CV fantastic, deci probabil el e favoritul. Generaţia mea a fost inspirată de toţi aceşti actori din filmele lui Scorsese – De Niro, Pacino, Robert Duvall – toţi aceşti minunaţi actori, dar pentru mine, Keitel e primul.
TVM: Ar fi interesant pentru fanii tăi de-aici să afle că eşti omul din spatele proiectului caritabil “School for Life” din România. Cum ai ajuns să deschizi această instituţie şi de ce ai ales România?
RC: Să ştii că chiar am filmat câteva proiecte în România, deci am ajuns să-i cunosc oarecum pe oameni. Te mişcă aceste poveşti şi lucrurile pe care le vezi, pentru că aveţi o ţară minunată, dar e multă sărăcie acolo.
Aşa că ai compasiune pentru ei – pentru copii – şi ăsta e impulsul pentru mine, de fiecare dată când e vorba de copii, inima mea stă în loc. Aşa a început totul, la vremea aceea, mi s-a cerut sprijinul pentru un orfelinat şi am zis “Da, normal, dacă pot să ajut cu fondurile şi toate celealte”. Asta a fost acum câţiva ani.