AXN transmite din nou serialul „Poliţişti fără frontiere”

William Fichtner, tipul serios, cu roluri „grele” în „Black Hawk Down” sau „Prison Break”, este în realitate foarte vorbăreţ. Şi dezinvolt, şi cu un simţ al umorului delicios ( un mic exemplu: „Cum te-ai pregătit să joci un poliţist?”. Răspuns: „Sunt deştept din născare şi mă descurc”).

„TVmania” s-a întâlnit cu el la Praga, într-o sesiune de interviuri intermediată de AXN, cu ocazia unui eveniment de promovare a serialului „Poliţişti fără frontiere”.

Venit direct de la filmări, Fichtner ne-a lăudat Praga („când am venit aici, am promis că nu voi bea, dar am renunţat după primele 15 minute”), a glumit despre începuturile sale ca actor şi a vorbit mult peste cele 20 de minute care îi fuseseră alocate, dar nimeni din sală, nici jurnaliştii, nici agentul său, nici el, nu a părut să-şi dea seama.

Cum te-au convins să faci televiziune şi să faci parte din proiectul „Crossing Lines”?

Calitatea producţiilor din televiziune a crescut incredibil în ultimii ani. Să vă dau un exemplu:  l-am întâlnit întâmplător într-un pub de aici, din Praga, pe Ridley Scott. Eram cu Kim Coates (n. r. actorul din „Sons of Anarchy”, bun prieten cu Fichtner, are un rol negativ în „Poliţişti fără frontiere” ) şi amândoi nu-l mai văzusem de când am făcut „Black Hawk Down”, din 2001. Şi l-am întrebat, Ridley, ce faci aici? El: lucrez la un show pentru Showtime, „The Vatican”, şi am fost şi la Roma, etc. Deci da, televiziunea face lucruri uimitoare!

Apropo de „Crossing Lines”, este un serial cu 10 episoade, care durează cam patru luni,  ceea ce mi se pare foarte ok. Am făcut şi seriale care aveau 22 de episoade pe sezon, la care lucrai nouă luni pe an, ceea ce e dificil.  La sfârşit nici măcar nu vrei să faci altceva, vrei doar să ajungi acasă şi să dormi.

În cazul ăsta, e vorba de patru luni de muncă concentrată. Au fost multe lucruri care mi-au plăcut la proiectul ăsta. Mi-a plăcut că are un aer de „old school”, plus că scenariul pentru aceste prime 10 episoade era foarte bun.

Ce te-a atras la personaj când ai citit scenariul?

Hickman este un tip zdrobit, un om bun, dar cu foarte multe probleme. Şi o spun în sensul pozitiv. Îmi plac personajele astea – nu că nu mi-ar fi plăcut să joc de mai multe ori, în cariera mea, rolul protagonistului – dar prefer eroii care au tot felul de probleme, care sunt complicaţi.  Hickman are dizabilităţi fizice, dizabilităţi emoţionale, se întâmplă atâtea în viaţa lui, încât m-a atras din prima clipă. Şi a fost uşor şi să discut cu Ed Bernero (n. r. creatorul serialului) despre motivele pentru care Hickman a ajuns unde a ajuns, să-i costruim şi să-i dezvăluim, aşa, strat după strat, întreaga poveste.

Cum e cu lucrezi în Europa faţă de SUA?

Cînd am luat decizia, nu am ţinut cont doar de serial. Mi-a plăcut scenariul, proiectul în sine, dar le-am spus tuturor, încă de la început, că nu vreau să-i fac să piardă timpul, dar că e o decizie importantă. De exemplu, am lucrat anul trecut la „The Lone Ranger” al lui Gore Verbinski: filmam două săptămâni, aveam apoi o săptămână pauză. Asta înseamna că puteam să-mi văd destul de des familia, deci orarul era grozav. În cazul ăsta, serialul ar fi însemnat patru luni de muncă concentrată, în Praga. Îmi place Praga, am mai fost aici cu soţia. Dar e prea lungă perioada să vin aici solo şi le-am spus tututor că intru în proiect doar dacă vine şi familia mea. Apoi am aflat că băiatul meu cel mare, care e la liceu, trebuie să facă un semetru în străinătate şi, ca să vezi, era vorba de Praga! Totul s-a aranjat grozav până la urmă.

Cum te-ai pregătit pentru rol?

Este foarte important să găseşti doza potrivită de realism pe care să o dai personajul, nu poate fi nici prea mult,  dar nici prea puţin.  Şi în cazul ăsta, e mai mult vorba despre partea emoţională decât despre partea fizică.  Problema cu mâna îmi aminteşte de problemele emoţionale pe care Hickman le are, despre ce poate face, despre faptul că se simte din nou viu pentru că face parte dintr-o echipă de poliţişti, dar şi că îşi păstrează distanţa faţă de colegii lui mult mai tineri. Una dintre frazele mele preferate din primele două episoade este cea pe care o zic când ieşim toţi din gară şi mă uit în jur şi întreb „Da’ cine suntem noi, Liga Justiţiarilor”?

Poate fi vindecat personajul tău?

Poate doar dacă i se dau mai multe medicamente!!!! Aşteptaţi până la sfârşitul sezonului, să vedeţi!

Crezi că va exista un sezon doi? (n.r. acesta a fost confirmat în vară, multe luni după interviu)

Nu pot să răspund la întrebarea asta, chiar nu ştiu, noi ne concentrăm pe ce facem acum. N-aş fi fost aici dacă n-aş fi crezut că e vorba de un serial bun, care are protenţial să crească, dar e un serial nou, care trebuie să-şi găsească ritmul, să-şi găsească echilibrul, să ne cunoaştem noi, cei din echipă. Sunt mândru de ce-am făcut în primele două episoade, dar ce facem acum, la episoadele 9 şi 10, când avem deja mai multă experienţă, suntem toţi mult mai buni.