Vino să-i vezi pe urmașii lui Birlic, pe scena Teatrului Național, în piesa clasică „Titanic Vals”

Lume multă duminică seară strânsă pe esplanada Teatrului Național București, în fața intrării la Sala Mare a teatrului, redenumită acum “Ion Caramitru”. Ce să fie, ce să fie? Era prima reprezentație a noii montări a teatrului, cu piesa clasică “Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu.

Toată lumea îl știe pe Birlic din filmul cu același nume, dar de data aceasta rolul lui Spirache, pe care monstrul sacru l-a interpretat ca nimeni altul, îi revine lui Dan Puric, ceea ce, fie că-l iubești, fie că-l “urăști” pe actor, reprezintă un punct de interes. Din punctul de vedere al publicului, spectacolul a fost un succes, iar următoarea reprezentație va avea loc miercuri, 20 aprilie.

Pe urmele lui Birlic

Comedia lui Tudor Mușatescu (1903-1970) a fost scrisă și reprezentată pentru prima oară în 1932. A fost încă de la momentul premierei un succes, dar ceea ce a făcut-o cu adevărat populară și cunoscută publicului cel mai larg este filmul cu același titlu regizat de Paul Călinescu în anul 1964.

În rolul principal, cel al funcționarului de pompe funebre Spirache Necșulescu, apărea actorul Grigore Vasiliu, supranumit Birlic (numele acesta, care în limba turcă înseamnă “as la jocul de cărți”, îl căpătase tot de la un text al lui Tudor Mușatescu, o farsă în care jucase în fragedă tinerețe), iar acesta, împreună cu cel al lui Crăcănel din ecranizarea “D-ale carnavalului”, rămân probabil cele mai cunoscute și celebre roluri din cariera marelui actor român.

La aproape 60 de la ani de la premiera acestui film clasic, Teatrul Național București are îndrăzneala să propună o nouă versiune a textului lui Tudor Mușatescu, ca și a personajelor pe care spectatorii le-au îndrăgit de-a lungul timpului: bunul și generosul Spirache, “necăjit” de consoarta lui Dacia și de “mama soacră”, fiicele sale Sarmisegetuza și Gena, neajutoratul și ridicolul Dinu, unsurosul “vecin cu gâsca”. 

Spun “îndrăzneală”, pentru că montarea realizată de regizorul spectacolului, Dan Tudor, este una în manieră clasică (“în dulcele stil clasic”), “ca la carte”, or în zilele noastre, deschise experimentelor scenice de toate felurile, câteodată chiar “în răspăr” cu gusturile publicului larg, aceasta reprezintă o îndrăzneală.

Reprezentanții teatrului spun însă că, la sfârșitul lunii, aici va urma “Pescărușul” lui Cehov în viziunea lui Eugen Jebeleanu, tânăr regizor renumit pentru abordările sale queer și LGBT, și astfel “balanța” se va echilibra.

Un Spirache redus la esențe

Regizorul montării, Dan Tudor, este și el un cunoscut actor, care de-a lungul vremii, însă, și-a mai făcut “mâna” în multă regie de teatru. Apare și el în spectacol, și chiar în două roluri: cel al “flașnetarului”, care trece din când în când pe scenă și cântă valsul “care s-a cântat pe Titanic, când s-a ciocnit vaporul pe un bloc de gheață”, după cum explică unul dintre personaje – un leitmotiv al piesei –, dar și cel al “vecinului cu gâsca”, personaj scris magistral de Mușatescu, model de onctuozitate și de “stors bani din piatră seacă” (inclusiv din a-și vinde votul de la alegeri, “meteahnă” electorală care mai face ravagii și astăzi).

Focusul și “lumina reflectoarelor” sunt îndreptate însă spre interpretarea lui Dan Puric, personaj controversat astăzi, în urma implicărilor sale politice și sociale, dar care a început în tinerețe ca un excepțional interpret “de mișcare”, tot pe scena Teatrului Național (spectacolele realizate de el atunci cu “Toujours l’amour” și cu “Costumele!…” sunt de referință).

Confruntat cu interpretarea “iconică” a lui Birlic, Puric alege o cheie de joc simplă, minimală, redusă la minimum, în care mecanismul comicului se declanșează din expresie, mimică și din mișcare, lucruri pe care le stăpânește cel mai bine. Spirache al său pare un mecanism dezarticulat, “o frunză în bătaia vântului”, dar care dovedește, în finalul piesei, că “cine râde la urmă râde mai bine”.

România, ca acum 100 de ani

Adela Mărculescu și Amalia Ciolan, interprete de tradiție ale TNB, care le joacă pe cele două “cațe”, sunt în nota bună consacrată.

“Sângele proaspăt” este adus însă de tinerele și încântătoarele Alexandra Sălceanu (Sarmisegetuza) și Irina Cojar (Gena), care arată o poftă de joc teribilă: Sarmisegetuza trece de la ipostaza sexy și superficială de la începutul piesei spre maturitate și înțelegerea vieții, Gena este o fată bună, “girl next door”, care-și arată mai greu feminitatea, dar și când și-o arată!…

În roluri secundare, Axel Moustache (“pețitorul” Petre Dinu), Armand Calotă (politicianul Nercea), Dragoş Ionescu (avocatul Procopiu), Daniel Badale (fotograful) sau Afrodita Androne (doica) fac partituri savuroase.

Spuneam că regizorul Dan Tudor alege o abordare clasică, “molcomă”, fără excese inutile.

De exemplu, interpretul juniorului Traian, actorul Lari Giorgescu, se face că joacă golf pe scenă, după ce familia lui Spirache s-a îmbogățit, în timp ce ține o tiradă – joacă golf, așa cum ne-a învățat președintele Iohannis, dar, deși aluzia este evidentă, lucrul este redat ca atare, fără “îngroșări” și “faceri cu ochiul” care mai mult ar fi stricat.

Replicile iconice scrise de Mușatescu (“Am luat pălăria, mamă soacră, pe gratis!”, “Vă rog să nu mă votați” etc.) își păstrează întreaga forță de atracție, spectatorii aplaudându-le la scenă deschisă.

De unde farmecul acestei piese, la aproape 100 de ani de când a fost scrisă? Poate pentru că moravurile și “metehnele”, atât politice, cât și familiale, nu s-au schimbat prea mult de-atunci, iar “eterna și fascinanta Românie” a cam bătut pasul pe loc.

Credit foto: Teatrul Național București