Spectacolul cu “Richard al III-lea”, după William Shakespeare, de la Teatrul Național din Craiova, în regia lui László Bocsárdi, care-a avut în weekend primele două reprezentații, are toate premisele să stârnească un scandal în lumea teatrului. Vezi mai jos motivele pentru care, mort-copt, trebuie să ajungi până la Craiova și să îl vezi.
După cum am scris deseori, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova – oraș sudic considerat “capitala” Olteniei și care mai este supranumit, din vagi motive istorice, și Bănie – a fost și rămâne una dintre cele mai valoroase și prestigioase instituții de cultură de pe tot cuprinsul țării.
Aici s-au pus în scenă, de-a lungul vremii – mai ales după “descătușarea” din 1989 și în legendarii acum ani 1990 –, spectacole de referință, care au rămas în istoria teatrului românesc, aparținând unui regizor ca Silviu Purcărete, dar și altor nume prestigioase. Craiova nu vrea însă să “lase steagul jos” și continuă să monteze spectacole provocatoare, care-și propun să impresioneze și să șocheze.
În weekend, au avut loc aici primele două reprezentații cu o premieră mult-așteptată și foarte ofertantă: “Richard al III-lea”, spectacol semnat de reputatul regizor László Bocsárdi, avându-l în teribilul rol titular pe actorul Sorin Leoveanu, “perla coroanei” din echipa teatrului craiovean.
Montarea se mai reprezentase o singură dată, în Festivalul Shakespeare din primăvară, dar în altă locație, așa că spectacolele din weekend au servit de “premiera oficială”. Şocul și impactul produs asupra spectatorilor prezenți de viziunea asupra textului clasic a lui Bocsárdi și Leoveanu nu a fost deloc neglijabil. Am fost prezenți la reprezentația de sâmbătă și încercăm să-ți redăm atmosfera spectacolului și de ce trebuie să te duci, mort-copt, la Craiova să-l vezi.
Următoarea reprezentație de la Craiova a spectacolului “Richard al III-lea”, regia László Bocsárdi (traducerea și dramaturgia: Crista Bilciu), cu Sorin Leoveanu, va avea loc duminică, 27 noiembrie 2022.
Biletele se pot achiziționa atât online, direct din site-ul instituției www.tncms.ro, cât și în format fizic, de la agenția teatrală (str. Alexandru Ioan Cuza, nr. 11, în clădirea teatrului).
Trebuie să ne întrebăm, în primul rând, de ce fascinează atât de mult acest text, dintre atât de multele excepționale scrise de William Shakespeare, încât este montat în continuare neîntrerupt, aproape “pe bandă rulantă”? Marele actor Al Pacino îl considera cel mai bun și profund text al lui Shakespeare, astfel încât i-a dedicat un întreg film, superbul său debut în regie de film, intitulat “Looking for Richard” (1996) – o adevărată “bijuterie cinematografică”.
În 2022, însă, suntem departe de anii 1990 și de aparenta lor seninătate, precum și de un astfel de film, mai degrabă o performanță “tehnică”, un laborator al unei montări cu “Richard III”. În prezent, facem teatru (sau film) – atunci când facem teatru serios – pentru a avertiza asupra primejdiilor și forțelor latente care amenință sau chiar distrug lumea noastră, pentru a trage un semnal de alarmă asupra pericolului care o pândește, asupra precarității acesteia.
Acum câțiva ani, reputatul regizor Andrei Şerban a montat la teatrul bucureștean Bulandra un “Richard al III-lea”, cu Marius Manole în celebrul rol shakespearian. Richard-ul lor era însă unul mai degrabă caricatural. Era “epoca Dragnea”, iar Manole îl invoca pe acest “wanna-be” dictator în celebra tiradă “Vreți să fiu regele vostru?”, sugerând un recent, la acea vreme, discurs al președintelui PSD. În prezent, lucrurile acelea par ridicole.
Situația – națională și internațională – s-a deteriorat în acești ani scurși de-atunci foarte mult, iar chipul hâd al președintelui Putin se arată, oricui are ochi să-l vadă, foarte aproape de granițele țării. Așadar, cu totul alte lucruri îi vin în minte acum unui spectator conștient, care asistă la o montare cu “Richard III”, mai ales una aparținând unui regizor reputat pentru duritatea viziunilor sale (deseori exersată pe texte shakespeariene), cum este László Bocsárdi.
“Richard al III-lea” face parte dintre așa-numitele “tragedii istorice” ale lui William Shakespeare (plasate, în mare parte, în perioada “războiului celor două roze”, dintre casele York și Lancaster, un sângeros conflict intern al Angliei medievale). Secțiunea aceasta a operei marelui dramaturg este în general neglijată (piesele nici măcar nu sunt repovestite în clasicele “Povestiri după Shakespeare” ale fraților Lamb), cu excepția celor doi “Henry” și, iată, al acestui “Richard”, pe care Pacino îl considera (puțin forțat, totuși) chiar cel mai cunoscut text shakespearian.
Este de la sine înțeles că nu nenumăratele intrigi, întorsături de situație, masacre și crime (asupra unor figuri istorice complet uitate în prezent) de-aici atrag atenția spectatorului. Dacă nu cunoști bine textul, nici nu percepi foarte bine cine este fiecare dintre personajele de la curtea regală și când mai dispare, câte unul și încă unul, pe “drumul fără întoarcere”, Pe nimeni nu ar mai interesa acum, dacă nu ar fi fost Shakespeare, aceste “trecute vieți de domni, doamne și domnițe”.
Ceea ce fascinează și atrage este, bineînțeles, figura lui Richard al III-lea, acest complex personaj creat (și imaginat, cel mai probabil) de Shakespeare. Şi, mai ales, profunda sa actualitate, care se stră-vede prin toate epocile scurse de la scrierea textului. Richard este dictatorul prin excelență, iar această figură politică a devenit esențială în modernitatea istorică și, iată, își păstrează actualitatea și în prezent, în așa-zisa “postmodernitate”, care tot întârzie să se instaleze.
Care este motivația, mecanismul apariției unei astfel de figuri, “ce îl mână pe el în luptă”? S-a speculat mult asupra diformității fizice a lui Richard, cea care-l ambiționează, îl încăpățânează și îl face să-și dorească să demonstreze imposibilul, și acest fapt, într-adevăr, este bine documentat pentru multe figuri istorice. Aici, însă, nu se insistă mult asupra acestui fapt.
Leoveanu, interpretul lui Richard, stă aproape tot timpul într-un scaun mecanic cu rotile, care-i permite o mobilitate chiar superioară celor cu care interacționează. Într-adevăr, atunci când îl părăsește, este neputincios și incapabil de a se descurca și deplasa, cum vedem în scena delirului final sau în celebra bătălie, când rostește replica iconică “Un regat pentru un cal”.
Bocsárdi se concentrează asupra unei replici din monologul de la început al piesei, pe care o va proiecta în permanență, pe tot parcursul spectacolului, pe fundalul scenei, în originalul englez, producând interesante efecte optice și hipnotice: “M-am hotărât să mă dovedesc un ticălos și să renunț la plictisitoarele bucurii simple ale vieții”.
Această obsedantă frază arată că “ticăloșia” lui Richard este, în esență, un act de voință, o decizie personală și conștientă (oarecum ca și în cazul personajului camusian de teatru al absurdului Caligula). Richard știe foarte bine că face răul și îl face în cunoștință de cauză, asumându-și un substanțial rol demonic.
De parc-ar fi un erou al mișcării “decadente” (mult) ulterioare lui Shakespeare, răul acesta nu numai că îi produce plăcere, dar îl și îndepărtează de “micile (și plictisitoarele) plăceri ale vieții”, de “sărăcia” și “searbădul” acesteia, ca pe un alt Henry Wotton sau Des Esseintes.
Indiferent de motivațiile pentru care cineva alege să devină “ticălos”, acțiunea politică a lui Richard este cea a unui dictator, obsedat de putere, de cum să ajungă la aceasta și cum să o mențină. Rând pe rând, toți posibilii contracandidați ai săi la poziția supremă în stat sunt eliminați, inclusiv, sau deseori, membri ai propriei familii, pe modelul “patentat” încă de împărații romani, gen Nerone, probabil și mult mai înainte.
Implacabilitatea și eficacitatea măcelului produs de Richard în jur m-au făcut să mă gândesc, în primul rând, la guvernarea bolșevică a anilor 1930, în speță la dictatorul Iosif Stalin, probabil cea mai sângeroasă perioadă din istoria umanității. Nu figura lui Hitler (caricaturizată prea des în reprezentările artistice, de la “Dictatorul” lui Chaplin la filmul “Moloh” al rusului Sokurov) se străvede în interpretarea lui Leoveanu, ci cea a implacabilului și necruțătorului Iosif Stalin (“omul de oțel”, sau “Koba”, cum era alintat, vezi poemul lui Osip Mandelștam, care i-a adus moartea poetului).
Actualitatea acestei viziuni asupra textului clasic este incontestabilă. În filigran, se străvăd aici figurile unor oameni “în carne și oase”, care decid în prezent destinele planetei: rusul Putin, coreeanul Kim, sirianul Bashar al-Assad, turcul Erdogan, sud-americanul Maduro, și cu siguranță mai găsim și alte nume mai puțin importante.
Inutil de spus că Bocsárdi, pentru această viziune asupra textului, și-a ales interpretul exemplar în persoana lui Sorin Leoveanu, care realizează, cu acest rol, o creație excepțională. Interpretarea marelui actor este terifiantă și îți îngheață sângele în vine. Îți dai seama că nu ai unde să te ascunzi de privirea lui, care te urmărește mult timp după ce părăsești sala de spectacol.
Este, de fapt, “ochiul” necruțător al Istoriei, care-și urmărește în mod implacabil, și chiar cu sadism aș spune, victimele inocente. Un catharsis este ceea ce se produce cu siguranță aici, chiar dacă unul negativ, “pe dos”, demonic.
Pentru o hiper-actualizare (deloc forțată, însă) a textului clasic, dar și pentru a arăta, probabil, că vorbim despre niște esențe care stau dincolo de diferențele de gen sau de orice altă natură, Bocsárdi apelează la aspecte legate de identitatea sexuală și de recenta cultură LGBTQ+: mai toți acești York, Lancaster sau ce sunt poartă fuste, rochii, peruci colorate sau sunt jucați în travesti.
Jocul de travestiuri, identități sexuale și “gender fluid-ități” la un moment dat te înnebunește, mai ales dacă nu ești un cunoscător bun al textului. Sunt aspecte care, desigur, vor fi analizate și disecate mai profund de către specialiștii în teatru, dar care, cum spuneam, asigură un substanțial potențial de scandalos spectacolului de la Craiova.
Deocamdată, reluăm principalele motive pentru care, mort-copt, trebuie să vezi spectacolul de la Craiova: forța piesei shakespeariene, care, iată, străbate secolele și i-a fascinat, de-a lungul vremii, pe un Pacino sau Andrei Şerban; interpretarea magnifică, de mare actor, producătoare de catharsis, a lui Sorin Leoveanu; viziunea regizorală atât de personală și de actuală a lui László Bocsárdi.
“Richard al III-lea” după William Shakespeare, de la Craiova, îi are în distribuție, alături de Sorin Leoveanu, pe Dan Rădulescu, Vlad Udrescu, Iulia Colan, Cosmin Rădescu, Adrian Andone, Mirela Cioabă, Theodora Bălan, Raluca Păun, Iulia Lazăr, Angel Rababoc, Petri Ștefănescu, Dragoș Măceșanu, Marian Politic, Ștefan Cepoi, Nicolae Vicol și alții.
Decorul poartă semnătura lui József Bartha, costumele sunt semnate de Zsuzsanna Kiss, coregrafia – Noemi Bézsan, muzica – Magor Bocsárdi, video – András Rancz, light design – Bányai Tamás.