Volumul autobiografic „Sfârșitul bibliotecii mele”, de Alberto Manguel, apare la Editura Nemira

VEZI  GALERIA FOTOPOZA  1 / 3

Manguel se întoarce mereu la propriile creații schimbătoare, efemere, și totuși mărturii ale eternității: revizitându-și bibliotecile, se revizitează pe sine. Ultima „cochilie“ dintr-un prezbiteriu de pe Valea Loarei nu este nicidecum un sfârșit, ci începutul unei povești noi, al unei ordini noi și, mai ales, al unei căutări noi, în compania prietenilor.

Însoțindu-l pe Manguel, o să vă întâlniți și cu Ovidiu, Dante, Cervantes, Lewis Carroll, Kafka, Borges sau Walter Benjamin. O să vizitați legendara Bibliotecă din Alexandria, o să pătrundeți în biblioteci personale și publice, anonime sau celebre, și o să meditați, împreună cu autorul, la dragostea pentru cărți.

„Iubesc bibliotecile publice și ele sunt primele locuri pe care le vizitez când mă aflu într-un oraș pe care nu-l cunosc. Dar nu pot lucra fericit decât în propria mea bibliotecă, cu propriile mele cărți sau mai degrabă cu acele cărți despre care știu că sunt ale mele. Poate că e un soi de fidelitate ancestrală în asta, un fel de domesticitate zgârcită, o trăsătură a caracterului meu, mult mai conservatoare decât ar fi putut admite tinerețea mea anarhică. Biblioteca îmi era cochilie“.

Puteți citi aici un fragment din carte

În ziua în care mi-am părăsit biblioteca din Franța pentru ultima oară, am simțit o nefericire disperată și valuri de citate memorate despre răzbunare, furie și disperare au început „să-mi bubuie-n minte“, de parcă biblioteca și-ar fi deschis cărțile pentru mine, într-un ultim gest de prietenie. Un citat din Alice în Țara din Oglindă mi-a venit în ajutor. Pentru a o consola pe Alice, care este nefericită în regatul străin al jocului de șah, Regina Albă o sfătuiește: „Gândește-te ce fată extraordinară ești.

Gândește-te cât de departe ai ajuns azi. Gândește-te la cât e ceasul. Gândește-te la orice, numai să nu

plângi.“ Și m-am gândit la multe lucruri: la locul liniștit în care se afla biblioteca, la timpul petrecut construind-o, la cărțile achiziționate cât timp m-am aflat acolo. M-am întrebat: Ce m-a făcut să încropesc colecția pe care acum sunt gata s-o așez în cutii numerotate? Ce toană m-a făcut să leg aceste volume în culorile pe care le găsesc pe globul meu pământesc? Din ce s-au născut aceste asocieri care păreau să-și datoreze înțelesul unor emoții dispărute și unei logici ale cărei reguli nu mi le mai amintesc acum?

Și oare eul meu actual mai reflectă acea bântuire îndepărtată? Pentru că, dacă orice bibliotecă este autobiografică, împachetarea ei are ceva din scrierea propriului necrolog. Poate că aceste întrebări reprezintă adevăratul subiect al acestei elegii. Pentru anumiți cititori, cărțile există doar în momentul când le citesc, iar mai târziu, ca amintiri ale paginilor citite, dar ei simt că întrupările fizice ale cărților nu sunt necesare. Borges, de exemplu, era unul dintre ei. Cei care nu l-au vizitat niciodată în apartamentul lui își imaginau că biblioteca lui e la fel de mare ca și aceea din Turnul Babel. În realitate, Borges avea doar câteva sute de cărți și chiar și pe acestea le făcea cadou musafirilor. Câte un volum avea, întâmplător, valoare sentimentală sau superstițioasă pentru el, dar în general ceea ce conta pentru el erau câteva rânduri pe care și le amintea, nu obiectul material în care le găsise. În cazul meu, a fost întotdeauna invers.

Coventry Patmore, într-un poem pe care l-am învățat pe dinafară în copilărie, povestește cum, după ce și-a lovit băiatul pentru că nu-l ascultase, a intrat noaptea în camera lui și a văzut că:

„Pe-o măsuță trasă la cap,

Își pusese la-ndemână

Un borcan cu jetoane și o piatră roșiatică,

Un ciob de sticlă șlefuit de nisipul mării

și șase, șapte scoici,

o sticlă cu zambile

și două monede franțuzești, din cupru,

toate aranjate artistic, cu multă grijă,

pentru a-i alina durerea.“

Alinarea e esențială. Obiectele consolatoare de pe propria mea noptieră sunt (mereu au fost) cărțile, iar biblioteca mea în sine a fost un spațiu al alinării și al regenerării în liniște. S-ar putea ca această calitate regeneratoare a cărților să vină tocmai din faptul că nu sunt cu adevărat ale noastre: noi le aparținem lor.

Julio Cortázar, avertizându-și cititorii să nu accepte un ceas care li se oferă cadou, le spune: „Când ți se dă un ceas, ți se dă teama de a-l pierde, de a-ți fi furat, de a-l scăpa pe podea și de a-l sparge. Ți se oferă marca lui și asigurarea că e o marcă mai bună decât altele, ți se oferă nevoia de a-ți compara ceasul cu alte ceasuri. Nu-ți oferă cadou un ceas, ci tu ești cadoul, tu ești cel oferit de ziua ceasului“. Ceva de genul ăsta se poate spune despre cărțile mele.

Poate că alegerea cărților noastre ne duce la pierzanie sau ne salvează în ochii unor zei capricioși. În Raport asupra raiului și iadului, Silvina Ocampo concluziona: „Legile raiului și ale iadului sunt schimbătoare. Dacă ajungi într-un loc sau altul depinde de un mic detaliu. Știu oameni care, din cauza unei chei rupte sau a unei colivii din răchită, au ajuns în iad, și alții care, datorită unei pagini de ziar sau unui pahar cu lapte, au ajuns în rai“. Mântuirea mea ar putea depinde de citirea unei anumite cărți de Richard Outram, William Saroyan, Jan Morris, Olga Sedakova.

Cărțile din biblioteca mea mi-au promis alinare și totodată conversații edificatoare. Mi-au oferit, de fiecare dată când am luat în mână una dintre ele, amintirea unor prietenii ce nu aveau nevoie de prezentări, de politețe convențională, de prefăcătorii sau emoții ascunse. Știam, în spațiul acela familiar dintre coperte, că într-o seară voi scoate un volum de Dr. Johnson sau de Voltaire pe care nu-l deschisesem niciodată și voi descoperi acolo niște rânduri care mă așteptau de secole. Eram sigur, fără a trebui să le recitesc, că Omul care era Joi al lui Chesterton sau un volum de poeme de Cesare Pavese erau exact ce-mi trebuia pentru a pune în cuvinte felul în care mă simțeam în orice dimineață. Cărțile au vorbit întotdeauna în locul meu și m-au învățat multe lucruri înainte ca acestea să capete materialitate în viața mea, iar volumele propriu-zise au fost pentru mine ca niște creaturi însuflețite, care împart cu mine patul și masa. Această intimitate, această încredere au apărut foarte devreme în rândul cititorilor.

Biblioteca mea, chiar dacă recent înființată, era, în esență, un loc străvechi: cărțile ei sunt primii protagonist ai literaturii noastre. Epopeea lui Ghilgameș nu începe cu aventurosul rege, ci cu o ladă din vârful unui turn, ce conține cartea scrisă pe tăblițe de lapislazuli, iar în primele pagini din Mahabharatei bardul Ugrashravas vorbește despre volumele ce conțin Vedele sacre și despre poveștile din Bharata, care îi vor lumina pe ascultătorii lui. În primele exemplare din Cartea egipteană a morților, sufletele sunt văzute ducând aceeași carte în călătoria lor spre Lumea de Dincolo, una dintre primele mises en abyme din istorie.

Încă din vremurile acelea de demult, cărțile îi defines pe cei care le citesc sau le dețin, cartea din carte devenind o oglindă a protagonistului, care este o oglindă a cititorului, precum piesa-în-piesă pe care o pune în scenă Hamlet pentru a-și prinde-n plasă unchiul ucigaș și care, implicit, îl descrie chiar pe prinț. Cel mai cunoscut și cel mai îndrăgit dintre acești cititori (cel puțin pentru mine) este Alonso Quijano, bătrânul care, citind, se transformă în Don Quijote. Preotul satului și bărbierul, ca să-l vindece de ceea ce ei consideră că e nebunie, îi pun pe foc majoritatea cărților și pe cele rămase le întemnițează în spatele unui zid de cărămidă pentru a crea iluzia că biblioteca n-a existat niciodată. Când, după două zile de convalescență, se ridică din pat și pleacă în căutarea alinării pe care i-o ofereau cărțile, Don Quijote nu le mai găsește. I se spune că într-o noapte a sosit un vrăjitor călare pe un nor și el a făcut ca toate cărțile și încăperea în care stăteau ele să dispară într-o perdea de fum. Cervantes nu ne spune ce a simțit Don Quijote la aflarea acestor lucruri; el ne spune pur și simplu că bătrânul a rămas acasă două săptămâni întregi, fără a mai adăuga nici măcar un singur cuvânt despre Aventura sa cavalerească. Fără biblioteca lui, Alonso Quijano nu mai e omul care fusese. Dar apoi, în discuția lui cu bărbierul și cu preotul, și amintindu-și cărțile care îl învățaseră despre nevoia de dreptate cavalerească în lume, puterea imaginației îi revine. Pleacă de acasă, recrutează pe post de scutier un țăran din vecinătate, pe Sancho Panza, și pornește spre noi aventuri în care, deși va continua să vadă lumea prin ochii cuvântului tipărit al poveștilor, nu mai are nevoie de forma lor fizică.

Pierzându-și cărțile, Don Quijote își reconstruiește biblioteca în minte și găsește în paginile amintite sursa puterii sale revigorate. Tot restul romanului, Don Quijote nu va mai citi o carte, nicio carte, nici măcar pe cea care spune povestea propriilor lui aventuri atunci când, împreună cu Sancho, își va găsi cronica tipărită în Barcelona, nici pe cele pe care I le arată hangiul, pentru că acum Don Quijote a devenit cititorul perfect, care își știe cărțile pe dinafară, la propriu.

Am citit Don Quijote de multe ori din liceu încoace și am simțit mereu, în special în capitolul în care Quijano își descoperă pierderea, o simpatie profundă pentru bătrânul tras pe sfoară. Acum, că mi-am pierdut propria bibliotecă, cred că înțeleg mai bine prin ce a trecut și de ce a plecat din nou în lume. Pierderea te ajută să-ți amintești, iar pierderea unei biblioteci te ajută să-ți amintești cine ești cu adevărat.